Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Ascultă, Ștef, voi ce faceți acolo, pe graniță? Vă pregătiți de război?

I-am răspuns, sărutându-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire și că, de altfel, sunt sigur că nu vom intra în război.

— De unde... acum e absolut sigur, dragul meu, mâine e consiliu de coroană, și se înveli iar într-o rotocoală importantă de fum...

I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că nu e nici un pericol.

— Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta... Nu ți-e frică să mergi la război?

Eu mă gândeam că aș fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control. Toată fața mi s-a crispat, întunecat de gândul acesta.

A băgat de seamă și m-a întrebat numaidecât:

— Ți-e frică într-adevăr?

În clipa asta am simțit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întâmpla cu mine, ca să viu prin surprindere să văd ce face. I-am răspuns că nu știu, că nu m-am gândit la asta. Adevărul e însă că mă gândisem. De multe ori imaginam câte o bătălie și mă vedeam conducându-mi plutonul cu o bravură atât de extraordinară, încât toți șefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare pe tot câmpul cu oameni culcați. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste câteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze ușor și orgolios, când toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în război.

— A, nu-l știți?... E un nebun și jumătate... I-am spus să se astâmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.

Și totuși, când visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.

Cu mâna sub sânul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gândește.

— Ascultă, Ștef, tu știi că dacă, Doamne ferește, mori în război, situația mea e foarte nelămurită?

Am început să zâmbesc, pe jumătate ironic, dar pe jumătate mirat de preocupările ei — și i-am șoptit în ureche ca un secret cald:

— Dacă n-ai vrut să ai copii...

— Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?

Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de ușurința cu care, adevărată femeie, trecea peste logică.

Am sărutat-o pe colțul gurii.

— De ce ești îngrijorată? Tu știi că voi face un testament.

— Chiar cu testament. Va trebui, cine știe, să mă judec cu mama ta, cu rudele tale.

Eram mirat:

— Atunci, ce vrei?

Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă și m-a privit de aproape.

— Ascultă, Ștef, trece o parte din lirele englezești de la Banca Generală pe numele meu.

Am înțeles, mort, tot tâlcul acestei zile infame. În timpul războiului, în ziarele franțuzești, la mica publicitate, apăreau anunțurile spionilor germani în limbaj convenit. Și anunțul următor:

„De închiriat apartament mare, șapte odăi, din cauza plecării. Adresați ziar 235”.

însemna în realitate:

„Ieri au trecut spre gara Amiens șapte regimente cu destinație necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul H33.”

Așa îmi apărea mie, având cu totul alt înțeles, această zi de dragoste prea arătoasă.

Am tăcut îndelung, cu încăpățânare, și când ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproșat egoismul meu, mi-a arătat că m-a iubit și când eram sărac și că acum mă îngrijorează atât de puțin soarta ei. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot, dar ea insista, cu mânie și dispreț, abia stăpânit, să-i fac donația.

Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veșnic de veghe, cu toate simțurile la pândă, gata să previu orice pericol.

Am înțeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.

M-a cuprins o furie abia stăpânită. Priveam cu ură și dispreț corpul acesta amenințat de îmbătrânire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simțit asta, căci imediat a tras cearșaful pe ea, și-a sprijinit capul pe braț și a început, sau a încercat, să plângă:

— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Și de către cine? De către acela pe care-l ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.

Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.

Ba chiar, mi-am dat seama că încă aș putea să-l gândesc cu alt înțeles. „Să sufăr eu atât din cauza unui bou, care nici nu știe să danseze și când e alături de mine, la restaurant, mă plictisește cu mutrele lui tâmpite...” Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu știi ce încăpățânat e dobitocul ăla? Parcă eu nu aș vrea să fim amândoi, singuri în străinătate?”

Mi-a reproșat apoi o mulțime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeții în ceea ce privește purtarea familiei mele, și, în tot ce spunea, eu nu vedeam decât furia de animal care nu izbutește să obțină ceea ce îi vor simțurile.

Bătăi în ușă au răsunat înăuntru ca intrarea materială a unui spirit.

— Ei, somnoroșilor, îmbrăcați-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.

Era coana Atena, care „frola” în modul acesta prezența mea în casa ei și ne sublinia calitatea de amanți.

M-am îmbrăcat, tăcând cu ostilitate, și am lăsat-o mânioasă și îmbufnată pe așternutul sofalei.

Lumina soarelui își pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfințit. Pe strada întortocheată și pavată cu bolovani de munte, grupuri de vilegiaturiști coborau spre parc și bulevard. Erau fete și femei tinere, în rochii albe, ușoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofițeri, liceeni, fete de școală ( backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcțiile spre centrul orașului, ca spre un rendez-vous general. Pe urmă se înghesuiau toți, defilând unii prin fața altora, remarcându-se sau nu, provocând sau prelungind mici discuții cu surâsuri și priviri.

La colț, m-am lovit față în față cu un grup, care, în alb și cu pantofi fără toc (și cei doi băieți și cele două fete brune), mergeau fiecare, purtându-și rachetele ca o solie, la tenis.

M-am oprit la o masă, pe trotuarul din fața cofetăriei, și am cerut un lichior, privind fără interes mulțimea care se grămădea până și printre mese, când, am înghețat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G. într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roșie, în capul gol. Cu mustața mică neagră, cu obrazul ras proaspăt și pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniță, pentru actul de donație.

Parcă din tot corpul s-a scurs sângele din mine, prin picioare, în pământ. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios și bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă.

Stăteam așa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorțit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.

M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd și să aud nimic din jurul meu, fără să știu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figurație. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întâlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectând această bruscă hotărâre.

— Spuneai că de-abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dâmbovicioara, ca să nu-l întâlnești pe colonel. Ce să caute aici?