Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Bine... bine... am să beau până poimâine seară. Și voi ce ați stat, mă?

Lăutarii nu sunt țigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai și un țambalagiu. Cântecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din sentimentalismul urlat din bojoci, țigănește. E adevărat că fiecare cântec aproape are versurile dublate de câte două-trei ofuri sau măi... măi, dar nu sunt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cântă), ci sunt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din gură, urcă fără sforțare și e acoperit de un simț de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sunt departe de cântecele „armonizate” fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevărați. Pe când cucoanele izmenite național, la oraș, cântă Du-te dor la badea-n sân, Mândruliță de la munte , sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice”, cântecele celor de aici au un gust adevărat și amar de piatră, de scoarță de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste și de păreri de rău. Dragostea nu e „idilică”, ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbați care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulți bărbați. E o beție de păcat în cântecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată necredința ei (și e ciudată întâlnirea aici, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană și verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi și necredincioase, vroit bun, întreg la lumină, devine adesea mai scump, mai dureros prețuit, prin toți cei care l-au frământat în brațe, și ei deznădăjduiți și înfrânți, ca și cel ce cântă. E un fel de sfințenie și de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frățietate în amar. Dar și cântărețul de astă-seară e cum n-am întâlnit alții până acum.

A cântat și cântecul prea de multe ori știut:

Cuvintele sunt legate amar, cu un surâs adânc, și, totuși, totul pare șoptit pentru cel cu paharul dinainte. Îndepărtat în tristețe e cântecul oltenesc:

Iubirea mea vine aci și ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut și ceva de luat în gură cu vinul, și întârzie, prins de frumusețea dintâi a cântecului. E în mine o fâlfâire ușoară de aripi, o duioșie de prisos. Aci, la răspântia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului, și stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraș și chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie. Cel care-și frământă mustața și bea și ascultă de unul singur, cu mâna la tâmplă, se întoarce spre cântăreț: „Zi-l iar”. Și ascult cel mai amar cântec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte:

Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc și plin ca o invocare, apoi „foaie verde firul ierbii” e spus ca un târât viu de șarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii” să se adâncească întins, ca o arcuire de durere, tămâioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano” e nemeșteșugit și de-a dreptul ca un piept sfâșiat, dar numaidecât totul e readus înăuntru cu bărbăție, ca să se încheie într-un joc cu surâsuri și încercări de șăgalnic, pe când țambalul picură lacrimi. Totul cade adânc în piept, lungind prima silabă din „negri” într-o volută de jale. Și tot cântecul e din simțiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalțe în răsuciri de patimă, dar sunt cu mândrie și amărăciune gâtuite și răsfrânte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de zâmbet rezolvat în strâmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii” cu reflexul puhav al orașului:

Și deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:

Fată dragă și zăpăcită, dacă am putea și noi fugi... și noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu mai poate dura așa?

Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschinăriilor, să uităm îndoielile și furiile și deznădejdile... să fie ca în ceasul dintâi.

O cruce de voinic s-a frânt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai știu al câtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm ușor și, plutind greu în noi înșine, am plecat.

De la Rucăr încolo suntem opriți la toate posturile de santinele care ne recunosc. În zona asta de acoperire nu se mai circulă de multă vreme decât cu o învoire specială.

Întunericul s-a mai rărit, și în stânga și în dreapta întâlnim din când în când și luminișuri, în care siluetele copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută și, deși nu e nici o adiere, simt venind din stânci ca un fluid răcoros și mângâietor, care-mi dă o senzație de prezență a întregului meu corp.

E mereu o mireasmă de brad și de fân copt, care împrospătează simțurile.

Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.

— Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Câmpulung, dar mă duc așa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, că mi s-a urât la stâna noastră de la Dâmbovicioara numai cu soldați...

— Bine, dar azi e sâmbătă! De ce n-ați rămas pentru mâine acolo?

— Generalul, azi pe la patru, când am ajuns, că știa că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei știu, toată lumea, obiceiul meu acolo, când viu. Las caii să se odihnească la Splendid, mă scutur puțin și o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toți. Ne uităm la lume și mai povestim ce știm, mâncând brânzoaice de zmeură și ciocnind șprițuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, și iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îți spun, generalul parcă mă aștepta, că mă și cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mâine dimineață să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecție. Așa că am lăsat caii să se odihnească puțin. Până atunci cerusem un șpriț rece lui Cyrano la o masă afară, când tocmai te-am văzut pe dumneata trecând și pe urmă intrând la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aici? Și am trimis să te aducă. Nu știam că ești cu nevasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ți dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine știe?!

— Credeți că vom intra în vara asta?

— Noo... nu cred... Dacă n-am intrat până acum... Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist din București că mâine va fi un consiliu de coroană. Că la cafenea, ce naiba să faci între două și patru, până iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tânărul ăsta...