Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Ce ziarist? din București?

— Da, din București; pare să aibă legături sus, acolo... Că știa al naibii o mulțime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obținut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperații. Hai, Vasile, mai pișcă roibul ăla că se lasă greu... Ieri, îmi spunea, le-a și trecut prin vamă, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toți, domnule s-au îmbogățit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiția aprobată nici un moment din mână, până nu au hârtia de permis lucrată gata...

— Credeți asta?

— Da câte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în Câmpulung și cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... Că pe urmă am trecut amândoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături... Dumneata nu ești din București? Ei, atunci trebuie să-l cunoști... Stai, că-ți spun numele acum... așa, Grigoriade mi-a spus că-l cheamă.

Cred că n-am mai avut o picătură de sânge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgând din țigară, în para roșiatică, așa ca și când în clipa asta nu se întâmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putință... Am întârziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Și pe urmă, ca un animal sfârșit:

— Un domn tânăr? de vreo treizeci de ani? nu?

— Da... cam așa.

Și, lipsit de respirație, clătinându-mi-se tot sufletul:

— Cu ochii mari, mustața mică, neagră?

— Ei, ăla e... Îmi închipuiam eu că-l cunoști.

Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că dacă nu voi avea calmul desăvârșit, nu voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacția monstruoasă a certitudinii. Am făcut o sforțare dârză să mă înfrâng și, cu o notă mai sus poate, mi-am cântat totuși rolul:

— Îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la Câmpulung?

Colonelul era mereu tihnit și familiar, ca și când n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.

— Nu știu... dar... l-am mai întâlnit și altă dată.

Am întrebat în continuare, cu buze arse:

— Stă atunci toată vara la Câmpulung?

— Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut și altă dată. Vine așa, câte două-trei zile, și pleacă.

„Spune... spune tot! îmi ziceam în gând. Dă-mi pe gât tot paharul de otravă până la fund, până la drojdie, îl și simt în sânge.”

— După câte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la mijloc.

Eram singur, în gol, atârnat ca și când îmi căzuse o scară de sub picioare.

— Da... asta cred și eu.

— El — și apăsă pe „el” — mi-a spus că mâine, la consiliul de coroană, e chestie mare...

După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Câmpulung. Pe jos, alergând îi puteam face în trei ore. I-aș fi găsit pe amândoi în zorii zilei, în pat.

— Spune că Take Ionescu, înțeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că el l-a făcut... zic, s-au înțeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.

Răsărise luna și șoseaua albă părea catifelată și umedă, ca și poienile de iarbă, ca și grupurile negre de brazi din vâlcelușile pe lângă care treceam.

— Domnule colonel, nu vă supărați, mai aveți vreo țigară?

— Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.

Nu fumam de obicei și nu știu de ce am vrut să fumez acum. Am înțeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului și că asta l-a făcut, mai ales, să mă ia cu el. Aș putea să mai insist, dar prefer să-l las să spună la întâmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpățânare în martiraj, iar vorba:

— E băiat de viață, Grigoriade ăsta... Îmi pare rău că nu l-am întâlnit și eu. Cât spunea că stă la Câmpulung?

— Zicea că de data asta stă până luni... marți... poate... Să vadă ce se mai întâmplă.

Țigara îmi amărâse și ea gura.

— Cu siguranță că pentru o femeie a venit...

— Așa cred și eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut pe toate, că la șase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite și sulemenite toate... fără bărbați?

Asta era și nevasta mea... Așadar acesta e datul... realitatea.

O clipă surprins, ca și când ar fi trecut un automobil cu viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă să nu-și dea seama, subit, colonelul, că sunt și eu printre acești bărbați.

Dar trebuia neapărat să știu amănunte. Trebuia să joc teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap și eu, dintr-o defilare, să rețin ceea ce mă privește.

— A... și Grigoriade ăla... e un tacâm...

Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surâd:

— Da... cum să nu-l știu, are o trecere nebună la femei.

— Da parcă numai la femei se pricepe? În toate... E dat dracului... Uite, la table... De două săptămâni de când e aici, i-a smintit pe toți... le-a luat o mulțime de parale. Și sunt printre ei scule istețe... care de patruzeci de ani freacă zarurile.

Simt un nou fior care mă dizolvă. „De două săptămâni” e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de câteva zile... Nu cumva știe ceva...? nu cumva e un soi de complice și acum l-a luat gura pe dinainte? Și gândul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala posibilităților.

— Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice că la Paris, după ce și-a tocat averea, rămăsese fără sfanț. N-avea ce mânca. Și atunci, ascultă ce pune la cale cu un amic, tot așa de curățat ca el. Angajează pe Caruso pentru un concert și semnează, dar cu condiția că — asta era cu trei luni înainte — are drept, cu o lună înainte, să renunțe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipărește afișe, anunță la gazetă și pune în vânzare biletele — dar aici să vezi abilitate — cu un preț abia dublu decât la orice concert obișnuit. Nu pune însă în vânzare decât vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub mână, cu prețuri de șase-șapte ori mai mari. Și, bineînțeles, se vând toate. Cu o lună înainte însă, anunță pe Caruso că renunță la concert, plătește despăgubirea și dă de știre la gazetă că nemaiavând loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se prezinte la agenție să li se restituie banii. Adică atât cât era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici justiția n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la Paris din ce-a câștigat din afacerea asta. Când îți spun că e un tip...

Colonelul e foarte amuzat și eu fac mult haz ca să-l antrenez.

— Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că mi-a spus-o și pe asta. Era încântat când a auzit că Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de câțiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că împrumutase de la toți. Barem de la Dinculescu luase de zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braț și cu o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai făcut multe servicii și-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă — și vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză — că mi-a murit tata... Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau și eu o telegramă și să trimit să cumpere un buchet de flori acolo...” Bietul Dinculescu, speriat, înduioșat, a scos imediat un bilet de o sută și a început să ceară detalii... să întrebe ce vârstă avea bătrânul... de când nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav.