Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viață „mondenă”, de asemeni și câțiva colegi și fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preț, masa era încărcată de flori și cristaluri, s-a băut șampanie până în zorii zilei. Toți mă priveau cu duioșie și oarecare invidie. Ah, aș vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înțeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios și înduioșat, jucam un rol nesfârșit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcați, alături pe sofa și să mă răfuiesc cu ei.

Îmi amintesc și de începutul toamnei, când era însărcinată și nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrățișarea noastră.

Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voința ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe brațele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea și eu țineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu... Aș vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare. Când ea vrea să mă cruțe... căci al lui era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudențe, acum înțeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni...

— Gheorghidiule, uite că am ajuns... Știi ce zic eu? Caii sunt obosiți rău, că au călcat azi peste șaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziș, șerpuiește pe coastă numai. Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găsești un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbești cu ofițerul de serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol și de dihănii.

— Domnule colonel, v-aș ruga... aș vrea să fiu încă în noaptea asta...

— Băiete, sunt prăpădiți rău caii... Ce zici, Vasile?

— Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...

Trăsura s-a oprit în fața unei prăvălii și coborâm amândoi.

— Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mâine, că-mi miroase a inspecție... Nu știu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ți dau o permisie de trei zile, ca să-ți vezi nevasta la Câmpulung.

Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.

— Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum cu trăsura la Câmpulung.

— Domnule sublocotenent...

— Până la Rucăr, Vasile.

— Domnule sublocotenent, nu merg caii...

— Schimbă-i... ia alții...

— Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului... intru-n pușcărie...

— Vasile, îți dau douăzeci de napoleoni... Poți cumpăra o pereche de cai de trăsură.

— Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociți. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofițer de serviciu.

— Lasă-mă în pace.

Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălțate drept, încălecate, cât poți întinde pe pământ gândul. Rupturi de stânci, șivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veșnicie. Și, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un așternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi și al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă și calmă în afară, și cu atâtea viziuni de sânge și întuneric în mine. M-am oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumusețeze cantonamentul. Înțeleg că nu voi mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, acum, când știu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mișc. E în mine o fierbere de șerpi înnebuniți. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, așa pe coastă, las bisericuța cu turla galbenă sub lună (de unde atâția morți aci?) și urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să știu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deși să răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind și iar oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, și întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai șters, se pregătesc zorile. Căsuța Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la vreo douăzeci de pași de frontieră. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispă, împrăștiate pe dâmburile acestea mici, acoperite cu pășune, și sunt mai curând legate de casele de dincolo decât cu cele din țara românească. Acum e în jurul meu o ceață viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna — dominatoare cum e și singură — o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-și lumineze cu aur creasta cu șapte turnuri în linie.

Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuș, m-a istovit și mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, îmbrăcat, cu fața înfundată în pernă. Trupul, de la gât în jos, mi-e din pietroaie.

A doua zi e numai soare alb și verdeață vie pretutindeni. Ceasul cu brățară, de campanie, îmi arăta 11 și jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiți, ochii bombați în pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aș ocoli o locuință contaminată. Dumitru, lung și zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol până la brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecții, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mișcare greșită. Trec peste comicăria de tranșee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă și cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.

— Don sublocotenent...

— Ce e, mă țigane?

— Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceți ceva și cu mine...

— De... mă!

— Dați-mi drumul de aci...

— De, mă Vărarule, știu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice și azi.

Văraru, țigan ca de patruzeci de ani, pletos și cu mustața ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în glumă. L-o fi întâlnit vreun ofițer, l-a întrebat dacă a făcut armata și l-a adus la regiment. Nimeni nu prea știe cum a ajuns la compania noastră.

— Don sublocotenent, să trăiți, am trei copilași, n-au ce să mănânce. Așa sunt, și arată cu palma de la pământ.

— Să-mi spui când o fi domnul căpitan.

Sublocotenenții Haranoiu și Mitică Rădulescu sunt mirați când mă văd.

— Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?

Le spun că m-a întors colonelul și că se așteaptă o inspecție.

Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către ordonanțe și acum sunt cam la plimbare în dimineața asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte și ne invită pe toți la singular: