Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

După-masă ne-a chemat să ne împartă niște broșuri trimise de la regiment. Erau câteva cărțulii subțiri, tipărite prost, pe hârtie de jurnal, cu coperte verzi sau galbene, ca „legea chiriașilor”, de pildă. Noi învățăminte de pe frontul occidental se numea una. Alta: Rolul artileriei în războiul actual. În sfârșit, o a treia: Notele unui căpitan din armata germană . Câte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea și tipărea astfel de broșuri, fie că-l interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu le dădea nici o importanță, și, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broșuri patriotice prin pivnițele prefecturilor. Din când în când, „ca să se descarce”, aghiotanții de regimente le distribuiau la ofițeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali și state-majore, căci era vorba de învățăminte pentru conducere, la început, iar eu și cu Orișan eram convinși și chiar uimiți de seriozitatea cu care se documentează ofițerimea noastră superioară — căci aceste cărțulii erau cu adevărat extrem de interesante — dar mai târziu am înțeles că supraevaluasem anumite inteligențe. Deci, în timp ce luam bucuros broșurile:

— Domnule căpitan, vream să vă rog, ca și-aseară, pentru o permisie de două zile la Câmpulung... Am acolo...

— Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ți fac?

— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiți ce serviciu mi-ați face...

— Cum să nu știu... știu... dar nu se poate...

Aseară, la popotă, în sfârșit, a fost a treia încercare, mai nefericită decât toate. Eram cu gura arsă, cu ochii tari în cap, căci simțeam că nu voi putea fi la Câmpulung decât dezertând și, prevăzând toată nenorocirea, eram totuși hotărât să dezertez. Toată noaptea m-am frământat mistuitor.

Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se rărește ca un praf și eu n-am închis încă ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ștearsă.

— Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Dimiu... a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.

Căpitanul Dimiu e în cămașă de noapte țărănească și în papuci.

— Domnule... vrei să pleci la Câmpulung?... Ai treabă acolo?

— Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreșit...

Tace îndelung, pe gânduri, ca și când m-ar fi chemat doar așa, ca să-mi puie o întrebare acolo, și numai după un timp:

— Deh! domnule...

— Domnule căpitan...

Acum soldatul îi aduce pe masa țărănească, acoperită cu pânză de casă, o dulceață și o cafea neagră.

— Mai adu o dulceață, Gligore, și o cafea pentru domnul sublocotenent. Și, întorcându-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineață și asta e „cafeaua mea cu lapte”.

Mă măsoară din cap până în picioare și iar tace. Îl măsor și eu încercând să ghicesc ce gânduri are, ba sunt ispitit să-i dau brânci, înspre cel bun.

— De, domnule... știu eu ce să fac?... Deh... i-am spus-o și lui Orișan aseară. E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om cu dumneata, care știe să te ducă pe deasupra, să ocolești Dâmbovicioara, dai drept în șoseaua mare, ca să nu întâlnești pe nimeni de la regiment. Dar și dacă te întâlnește cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaștere spre Rucăr.

Am crezut că irumpe totul în mine de atâta frenezie.

— Domnule căpitan, n-aveți nici o grijă.

Aș fi vrut să trec pe la Orișan să-i mulțumesc, dar mi-era să nu întârzii. Probabil că aseară, la popotă, au discutat cu toții întâmplarea, datorită lui.

Am luat un soldat care știa drumul peste culme și am pornit-o așa cum mă găseam.

Mai întâi spre Giuvala, urcând încet, pe urmă am ocolit, vâslind peste pășuni și fânețuri, până deasupra șoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos și cu raze evidente, care dădea reverberații umede culmilor stâncoase și făcea proaspăt verdele vegetal. Roua se uscase, dar tot mai dăinuia cât să ne ude încălțămintea. Munții cei mari, priviți cum veneau amenințători spre noi, de sus, creșteau, desființând depărtarea. În stânga, Ghimbavul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lângă ea, Sfânta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povârnișurile de sute de metri, drepte ca niște pereți din care însă crește o vegetație de stânci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povârnișuri sunt atât de apropiate de cele ale munților vecini, numai câțiva metri uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pâraiele lor, n-au văzut de când e lumea, niciodată, soarele... ici-colo, nici lumina lunii. Povârnișurile acestui munte, necercetate de nimeni, l-au făcut un adevărat cuib de urși.

La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stâncă dantelată; iar în fund, alergând puternic și acoperitor spre noi, umplând jumătate din vedere, Păpușa, unul dintre munții mari ai țării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte și lungi biserici românești. În valea dintre acești munți e Dâmbovița cu pâraiele ei, luptând cu stâncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lângă podul alb de piatră, asemeni totuși celor din București. Prăbușite în adâncul larg, dâmburi împădurite, coline și plaiuri cu fânețe (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuțe și, în sfârșit, șarpele alb al șoselei dau conținut văii. Fânețele sunt împărțite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. În mijloc, închise în țarcuri, ca niște oi prea mari, căpițele de fân de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de rășina de brad, de fân copt, de fragi trecuți la vremea asta, și amețește, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca și dimineața asta întreagă.

Să fii acum aici, fată dragă, lungită lângă mine, pe o căpiță de fân așternută jos, să privești cerul înalt și proaspăt, departe de „bandă” și de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adânc și să-ți încălzească trupul plin soarele, să-l încingă până în miezul zilei, așa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliștea de aici. Dacă nu rămân, e că trebuie să ajung mai curând — fie și acolo — să-ți prind mijlocul viu între brațele mele cu coatele lipite de șolduri.

Am început, firește, iar, să merg întins, căci dacă suferisem până să obțin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praștie și nebunia revederii creștea în mine ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri până la istovirea lui.

Un muntean în ițari și cămașă, cu pălărie „ungurească” pe cap, se oprește din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lângă el, o femeie voinică, tânără, cu picioarele în iarba umedă, goale până sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeași pălărie de pâslă neagră bărbătească pe cap, ne privește mirată. Are șoldurile puternice și sânii ca puii închiși în cămașa învârstată cu negru. Într-un măr sălbatic, cu fructe închircite și multe ca zarzărele, au spânzurat o desagă cu merinde.

Așa trebuie să i se fi cântat femeii acesteia vânjoase, făcută pentru luptat cu ea — mamei ei, bunicei ei. Până la Sfântă Marie... Până poimâine...