Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Încheiam bilanțul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrânt și fugărit, promis degradării și exilului, care compară resturile înspăimântătoare, cu armata frumoasă și strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, când femeile sunt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale”, tot așa cum amicale erau acele „tournoi” medievale, numai că atunci când totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite și explicații amare, întocmai ca și în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sunt aduse înapoi pe scuturi și tărgi acasă. Așa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.

Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară și de acolo la un restaurant de la Șosea. Ce-a fost la țară s-a repetat și aici. De abia mi-am mai stăpânit indignarea, indiferent la comentarii. O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumusețe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecție totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întâmplările din viață, căci în noua cochetărie pe care și-o permitea, de a se îmbătrâni cu intenție mai devreme, era parcă din eleganța unui general tânăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.

— De ce atâta enervare?

I-am arătat, surâzând trist, pe nevastă-mea și mi-a spus, glumind frumos și cu emoție, încât nu mă puteam supăra:

— Știi o vorbă, și dacă nu o știi, ți-o spun eu: femeia înșală numai pe cel pe care-l iubește, pe ceilalți îi părăsește pur și simplu.

I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decât de un „flirt”.

I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:

— E o formulă greșită, fără înțeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realități, decât dacă e vorba de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfârșit, să-și păstreze totuși fecioria fizică (și care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt”, atunci când o femeie urmărește vreun interes și, ca să-l realizeze, face toate „avansurile”, dar după ce a obținut ce țintea, se refuză. Sistem practicat de multe actrițe și profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situații și pentru ea un „flirt” e o aberație.

— Ah, dumneata ești dintre acei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare.

— Sunt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mâncare?

— Nu, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. Îmi închipui că ești în stare nu numai să-ți examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrățișării, să-ți dai seama exact de ceea ce simți, ca și când ai asista la un spectacol străin...

— Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiți, dar încheierea dumneavoastră — numai — e falsă. Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, dealtfel, atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și ultralucizi.

— Cu ce plăcere te-aș fi înșelat pentru această continuă neliniște și bănuială a dumitale, și desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganță de marchiză.

— Deci... nu m-ai fi părăsit?

— Poate că atunci da, dar aș fi regretat-o toată viața. Suntem atât de toante când suntem tinere.

Surâdea îndepărtat și frumos, cu părul ei argintiu... și eu o admiram atât de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o scenă de dragoste.

Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia aceasta de lângă mine? și ce înțeles adânc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea? și — imposibilă întrebare — vor mai fi altele acum? și — încă mai fără sens întrebare — de ce mi se pare posibil numai în trecut, de ce regret că am pierdut, venind cu douăzeci de ani mai târziu, trupul cald, cu zâmbetul bun și melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.

Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.

Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, și am stăruit toată seara pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun „am stăruit” e un fel de a vorbi. După un ușor început, ea, dezlănțuită, m-a copleșit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la țară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de față. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanță de glumă lucrurilor. A declarat că dăruiește pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubește, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase și slabe și, ca să-mi arate că ea e numai înșelător slabă, în fața tuturor, mi-a luat mâna și mi-a pus-o, apăsat, pe șoldul ei plinuț... Strânge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta și mă aducea înapoi. Sâcâită, dezorganizată, nevastă-mea era vânătă, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea și o priveam, îi întâlneam ochii mari și îndurerați asupra mea.

Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deși dansam prost. Pe urmă m-a luat de mână și m-a dus într-un salonaș cu divanuri: „Hai, să fim singuri”.

Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiți unul lângă altul și m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc și hârtie, a scris un afiș: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, și plecau, cerându-și scuze ipocrit. Glumea, firește, dar asta n-a împiedicat-o să-și frământe sânii de coastele mele și să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.

I-am spus că trebuie să fim cuminți, m-am smucit și am plecat. Mi-era rușine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, și mă gândeam la situația delicată în care soția asta vulgară — cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă — își punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu știe să-și stăpânească nevasta și nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile „șarmante”, care se doresc și se întind, sunt deasupra oricărei „ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivități. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în același timp bărbatul serios „care nu știe să profite” e acuzat, el, de „naivitate”.

La ele însă naivitatea, prefăcută și cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcând pe proștii” în fața unui judecător de instrucție, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, știutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.

Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu și nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: „Ești un caraghios”, și mi-a fixat o întâlnire în oraș.