Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Acum era lângă mine, îndepărtată ca la mii de kilometri, jucându-se nervoasă cu furculița și cuțitul, privind palidă cu ochii mari albaștri, înduioșați, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea își plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înțelegea, firește, nimic. Nu-i puteam surprinde privindu-mă și pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lângă această mică dramă amoroasă, ridicul și deplasat, ca un talger cu mămăligă lângă un compot.

Mă trudeam totuși să-mi creez un alibi moral. Am fost bucuros când, după-masă, s-au organizat partide de joc de cărți. Într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă și spre cerdacul în care se dansa acum, s-au așezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la brațele purtătoare de scrumiere și pahare, până la fise și cărți noi, așa cum se obișnuiește în provincie, unde jocul de cărți e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Până după miezul nopții, am pierdut suma cu care poate aș fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decât cu ochii pe fereastră, cu tot coșul pieptului devastat de șerpi vii ascunși sub cămașă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndârjirea mea. Schimbam mereu greșit, nu observam câte cărți au luat ceilalți, relansam fără să bag de seamă că așteaptă alții cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc, pe urmă, când văzuseră că pierd și că oarecum am de unde pierde, se gândiseră, practic, să profite de împrejurare.

Cei doi se împăcaseră acum și, cu fața înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi până la piept greu și cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înțeleg, de departe, ce-i spune și, fiindcă fostul ministru era și el la cărți, acum amicul ocupa, când terminau dansul, locul liber de lângă ea.

Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile și durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine și din cauza asta simțeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de o voluptate, cât să constați că plăcerea pe care o dădeai și credeai că singur poți s-o trezești (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea. Când era jocul mai aprig și pierdeam mai mult, unul din partenerii groși, care credea că-și poate permite glume, îmi aruncă așa, cu jumătate voce: „Ciudat... și totuși pierzi”. M-am învinețit și era gata să-l lovesc, când ceilalți, simțind respirația mea oprită, au avut surâsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustața păioasă, tăiată scurt, cerând carte ne-a certat cu bonomie:

— Mai dați-le dracului de femei. Nu mai dați atâta importanță tuturor fleacurilor. Nu vezi că și nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceștia se ostenesc și le încălzesc pentru noi. Eu am și cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent și important: „Plus potul!” Au râs cu toții, convenind, și au continuat plusurile.

Și era adevărat că mai toate femeile tinere și acceptabile ca femei „se distrau” la fel, cu aceeași intenție de publicitate, dar la unele dintre ele această intenție era justificată: nesigure de puterea lor de seducție, încercau nevoia să-și verifice, din când în când, armele și țineau să se știe că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes”. Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată și destul de închipuită de frumusețea ei, nu o verificare căuta acum, ci mergea cu toate simțurile, indiferentă la tot ce se întâmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluențat de mine, ca pe un drum nou la nesfârșit.

Îngăduința, răbdarea, siguranța celorlalți bărbați, după ce m-a uimit pur și simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toți, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacționa, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune față de o boală molipsitoare după ce au suferit-o o dată. Dealtminteri, înțelegeam că eu însumi, acceptând o dată situația, mă voi obișnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare și nimic nu mă împiedica să văd că, mergând așa înainte, pe nesimțite — cum poți să ridici treptat temperatura apei în care te afli fără să simți deosebirea — aș fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluție, să fi constatat ceva deosebit.

Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pentru câteva clipe și am ieșit puțin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înțeles că o parte din perechi nu mai dansau și se plimbau prin grădina din jurul vastei locuințe, poate chiar — de ce nu? — și prin via imensă, în care se aflau și casă și grădină, de care nu era despărțită decât printr-un gard de sârmă, și care desigur avea destule portițe.

Gândul că nevastă-mea s-ar putea „da” așa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (și aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lângă mine, cu trupul poluat de această îmbrățișare, mi-a înnegrit sufletul și m-a făcut, rece, să mă clatin. Ca ea — pe care mi se părea că o jignește orice aluzie, încât dacă eram alături, înjurăturile atât de obișnuite și de plastice, pe străzile Bucureștilor, mă făceau să caut un fel de refugiu — să stea acum răsturnată și cu picioarele goale până la jumătatea corpului ca o târfă groasă și grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înțelegeam încă o dată că femeia care iubește are toate nerușinările, cu o inconștiență care pare magnifică tuturor poate, în afară de soțul ei, și pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. Îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magistrați? Să încredințăm viața, libertatea, onoarea și norocul oamenilor unor femei, despre care știm că trei zile pe lună, cel puțin, sunt niște animale suferinde, inconștiente și turbate?” Mă gândeam și eu ce tristă experiență e să-ți condiționezi fericirea și cinstea ta de sexul capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut și să-i găsesc în vie.

Nu coborâseră însă nici în grădină. Erau numai așezați la capătul pridvorului, pe parmalâc, și, apropiați, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să nu cad, însă de altă emoție. Mă așteptam la atâta rău, încât acum aveam porniri de adevărată și înduioșată recunoștință pentru femeia care, totuși, n-a mers până la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie liniște la jocul de cărți...

Petrecerea s-a sfârșit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. Mai rămăseseră câțiva dintre jucătorii de cărți, care, pierzând toată noaptea, căutau, acum, livizi și cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încât, din plăcere, jocul avea, târziu, o nuanță de tragic vulgar. Izbeau cărțile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. În pridvor și în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie și nuiele albe împletite, așteptau cu gurile coclite, dar cu buzele înroșite din nou, soțiile celor care încă mai jucau, gazdele, câteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă și al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzație nouă. Acum urmăreau înălțatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albicios al viilor și negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare și prospețime peste orășelul din vale, gata să se trezească, prospețime care aci sus nu putea birui totuși extenuarea fizică. Așteptam, cu seacă nerăbdare, o explicație îndârjită cu nevastă-mea, dar de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atât? ce aveau de „discutat”? cu ce fraze? la ce întâmplări au făcut aluzie? ce aveau să-și spună amândoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vorbind decât cu mine). A trebuit să coborâm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat până nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruț dintr-un vin auriu și greu ca untdelemnul, care, luat lângă butoi, avea să ne limpezească desăvârșit mintea...