Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

După-masă, s-au vizitat unele dintre pivnițele „celebre” ale Odobeștilor, de sute de pași sub pământ, cu butoaie mari cât rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri și calități, după îndemnul podgorenilor, toți meridionali și flecari, când e vorba de vinul lor.

Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întârziind de data asta cu o brună mică și neastâmpărată, în timp ce toți ne așezasem la masă, nevasta mea acum lângă mine. Un fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil, de vorbă cu ea la masă, a ocupat locul liber din dreapta ei, neștiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. În schimb, cum noi eram așezați cu spatele la intrare — luam masa într-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine și zorele — la fiecare două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpâni. Imenșii ochi albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos moale și roșie. Nu putea mânca nimic, căci de data asta cei întârziați n-au mai fost așteptați și se adusese la masă. Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea și ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintâi venit. Erau aceiași ochi înlăcrimați din vremea care a precedat căsătoria noastră, când eu n-o iubeam și când o lăsam ușuratic să aștepte jumătăți de oră și mai bine, întârziind la rendez-vous -uri, când ea îmi făcea reproșuri înlăcrimate și sfâșietor resemnate, care mă tulburau adânc, mă revoltau împotriva mea însumi, și care au sfârșit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderențe. Preferam, pe vremea aceea, pe o colegă a ei mai subțirică și mai spirituală. Ea suferea și nu ascundea nimănui că suferă, ca și acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E și una din cauzele pentru care eu acum îndur atâta, căci ea, nesuferind de acest exhibiționism sentimental, crede, neștiind cât de greu mă stăpânesc, că nici eu nu sufăr. Mai ales că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai din cauza spectacolului pe care-l dă ea, fiind atât de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situația mea și mai jalnică, deoarece păream și mai mult de prisos, dureri și bucurii se întâmplau fără mine, tocmai când ea atrăgea luarea-aminte a tuturor.

După ce ea și-a tot sucit gâtul, uitându-se înapoi, a venit și el, într-adevăr, cu femeiușca vie și neastâmpărată; și li s-a făcut numaidecât, prin înghesuirea celorlalți, un loc de favoare oarecum, căci alți întârziați trebuiau să se mulțumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-și învăluie vecina în griji mângâietoare și „tandre”, iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mânca nimic și avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: ea nu-și dă seama că și eu sufăr tot atât de mult? Cum e cu putință atâta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic și, evident, destul de tare, dacă „suferă”, și mi se părea că în viața mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decât să fie întrebată nevastă-mea, față de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gândit să las furculița în farfurie și să mă scol neîntârziat, mânios, de la masă, plecând apoi de-a dreptul la gară. Și aș fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu și bărbatul acestei femei. Între doi amanți situația este, deși mai complicată decât se judecă în mod primar de către lume, negreșit infinit mai simplă decât între soț și soție. Nu ți-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frământării ei sexuale, căci plăcerea și neplăcerea se caută și se desfac asemeni perechilor la cadril. Dar ți-ai ales-o ca nevastă. În realizările naturii orice om e un exemplar unic și inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puțin acest adevăr că omul — cu conștiință — fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîndoielnic și lumea. Și el își alege, liber, o altă conștiință, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarășa și moștenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sunt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuși, ceea ce are, zguduitor de profund, catolicismul e această dogmă, că soțul și soția sunt predestinați de la facerea lumii, că peste catastrofele vieții, uniți și egali unul cu altul, față-n față unul cu altul, ca în această viață, vor fi și în veșnicia viitoare. E și una dintre cele mai frumoase imagini create de gândirea omenească. Nu-i vorbea aici despre „jurămințile amanților”, căci și eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă” și pe care nu le luasem în serios, iar după „partide” mai mult sau mai puțin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile lor, la cele dintâi cochetării cu alți bărbați... S-a ajuns, în acest veac, sub influența vulgară a literaturii, la concepția pleziristă a căsătoriei, când omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, își aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără nici o altă formalitate decât, uneori, o despăgubire bănească.

Așa am gândit în vremea când, după ce atâta suferință din partea femeii mă înduioșase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. Îi spusesem loial că nu o voi lua de soție și-mi răspunsese cu un surâs palid și dumnezeiesc: „Orice s-ar întâmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simți în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat față de mine. Poți să mă gonești în zorii zilei și să nu mă mai primești niciodată în casa ta.” Firește, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleșitoare precizie. Fusese întâi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste câtva timp ea purta numele meu, pe care nu-l purta nici una dintre surorile mele măritate. Și intimitatea noastră creștea și se adâncea ca o lume nouă cu priveliști prelungi de întâiul ceas.

Ce însemnau acum toate aceste simțăminte și gânduri pentru femeia de lângă mine? Absolut nimic. Și eu mă simțeam imbecil și ridicul, fără simțul realității, și naiv ca un predestinat „coarnelor”, ca să fi gândit atât de mult despre o femeie, care, punând în cumpănă tot acest aparat maiestuos și scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strângerea în brațe a unui necunoscut până acum câteva zile. Prăbușirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totdeodată și axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire și alegere, în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele. Sunt guverne, în țările din Apus, care primesc foarte des, și pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naționale. Dar nu găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecință. Câteodată, aceleași guverne însă așază toată greutatea existenței lor pe un lucru de nimic și „pun chestia de încredere” uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbușesc. Unii bărbați nu-și iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) și nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecințele. Eu jucasem totul pe această femeie și trebuia să trag acum toate consecințele care se impuneau: desființarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă și de lângă această iubire, pentru totdeauna. Dar știu ce voință de fier și rece am — una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgară, încercase să mă convingă pentru un târg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zâmbesc, căci zâmbetul meu plutea cu o indiferență de moarte, de neînvins — și știam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicații nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul până când voi fi singur cu ea, ca să am un cuvânt ultim. Adevărul e că imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căci nu știam singur dacă — oricât de îndârjită voința mea — siluindu-mi simțirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărâme în mine organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întâmplat nimic și că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele”, pe care desigur ceilalți continuau să le facă asupra stărilor noastre sufletești, interpretându-le cum interpretează savanții microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca pe niște râme care urcă târându-se umed pe mine.