Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Până la minunea din urmă a îmbrățișării.

Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Șosea, pe când eu și nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anișoara, o verișoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moșie de pe lângă Ciulnița. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopârle... Aleile erau zvântate și soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părțile. Anișoara trimisese mașina înainte, la rondul doi, și ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumusețe mlădioasă, brună.

Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verișoară, care era foarte „mondenă”, trăia larg de tot, căci avea casă mare în București. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porțelan, ochii negri, mari ca niște clasice migdale, sprâncenele drese, subțiri și ușor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav șănțuleț, abia lămurit, era tot așa de fin și sigur desenat ca și buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, și dădea o ușoară semeție întregii figuri. Un grain de beauté totuși, în stânga, deasupra gurii înroșite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopților nedormite, sau, cine știe, era poate bolnavă.

Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e încântătoare... Ia uite ce drăguță... Ei nu, zău...” Nevastă-mea era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretențioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simțitoare la aceste preferințe. A urmat o serie de invitații reciproce și pe urmă nu ne-am mai despărțit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, și bărbatul Anișoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit și mondeni. Sărbători în familii de cunoscuți, invitații la conacuri de prieteni, la restaurante de seară și grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase” bătăi de flori la Șosea, între rondul întâi și hipodrom, la care am luat, bineînțeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri și garoafe al Anișoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta își descoperise în angrenajul de lux posibilități noi, așa cum unii își descoperă într-o zi talente nebănuite și, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi și diferite să și le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitați eleganți, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanțe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, așa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită și buboasă: înainte și după întrebuințarea cremei X.

De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcați pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilitățile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînțeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aș fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.

Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate și de ținuta mea. Știam că la Universitate trec printre studenții „bine”. Eram înalt și elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza și pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînțeles că și ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subțire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulțumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată și să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi și o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenția mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat și eu deosebirea dintre mine și dansatorii care veneau la Anișoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămașă nu se poate pune și a treia zi. Aveam, pe urmă, manșetele prea largi și cu colțurile sucite în afară, pe când „dansatorul” pe care-l priveam avea manșetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca niște cătușe de mătase. Și pe când ghetele mele aveau o ușoară tendință să-și ridice boturile, ale lui erau întinse și parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârșit mai curat și mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.

— N-ar fi bine să-ți comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porți cu rândul, se păstrează mai bine... zău, Ștefane... Și iar: Nu mai purta și tu cărți în buzunarele hainei.

— Fată dragă, o să am de lucru cu probele...

— N-are a face, și, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ți comanzi trei cămăși de soie-écrue ? Ba poate n-ar fi rău dacă ți-ai face o jumătate de duzină chiar...

Am înțeles că în sufletul ei se petreceau comparații care nu-mi erau favorabile și că suferea, fără să spună, din cauza asta.

Simțeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine.

Viața mi-a devenit curând o tortură continuă. Știam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care și-a pregătit ofensiva pe o direcție, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopții în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea. Într-o zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă încă, adresată unui domn la Bârlad. Am desfăcut-o cu grabă și cu silă de mine însumi: „Coane Costică, ar fi trebuit să vii aici... dar asta costă și, după sfatul deputatului, m-am adresat unui contencios. Trebuie să aștepți însă și nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare și pe d-ta și pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiați când luați pensia etc.”...

În casa Anișoarei, obișnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăța, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea cu care ele, atât de frumoase și calde, bune de îmbrățișat, executau în brațele lui mișcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca și autoritatea plictisită cu care le făcea observații. Venise și el de prin cabaretele Parisului, adus de război, și forma, cu noi și alte vreo trei-patru perechi tinere, „banda noastră”, cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.