Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Fată dragă... zău dacă știu.

— Spune ce știi... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus „neliniște metafizică”?

M-a mirat că a reținut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursioniști un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.

— Neliniște metafizică? și o priveam adânc în ochi... Neliniște metafizică e să privești o femeie în ochii mari.

— Ei, nu...

— ... Să simți că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubești florile și să zâmbești când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic și își au socotelile lor.

Genele lungi se întind ușor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.

— Nu putem ști adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? și ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumusețea are pete și e trecătoare?

— Da, fată dragă, adevărul nu-l putem ști niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumusețea are pete și e trecătoare... Așa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...

— Ei, ești revoltător, mârâia, păcălită în așteptarea ei.

— Iar acum două săptămâni ai avut și un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ți-era inform și roșu... Ba încă ar putea fi și mai rău, zi Doamne ferește... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...

— Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...

— Tare mi-e teamă că dacă nu ți-o conveni nici ea, o să-i spui „să tacă” și filozofiei. Voi femeile...

— Te rog... nici un „voi femeile”... eu sunt eu... eu nu sunt „femeile”.

Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... și pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.

— Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ți fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ți vorbesc, fără să-ți văd ochii. Îmi dă „neliniștea metafizică”, și întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde și vii, era ca o bucurie a serii.

— Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, și trase de urechile de dantelă puișorul de puf.

— Dragă, filozofii, ca toți copiii, au vrut să știe la început „cine a făcut lumea?”.

— Cine s-o facă? Dumnezeu...

— Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?

— !?... se miră cu ochii măriți și gura micșorată.

— Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să știe ce se întâmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... și dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie și, modești, dându-și seama că nu pot cunoaște nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreșit, mai toți au făcut și metafizică religioasă, dar cei mai mulți, și în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea...

— Ce să fie? și era mirată că filozofii și-au pus o întrebare atât de simplă.

— Ce? ți se pare așa de ușor de răspuns?

— !?

— Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani — și, poate, mai demult — gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaște din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă așa-zisa teorie a cunoașterii. Motru, de pildă, e profesor de logică și de teoria cunoașterii.

Pare enervată, deziluzionată, își ridică ușor cămășuța albă pe umerii rotunzi și cruzi.

— Dar bine, cu această cunoaștere a lumii nu se ocupă știința? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoașterii?

E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Așa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.

— E cu totul altceva, fată urâtă... Dealtfel, cei mai mulți filozofi au tăgăduit posibilitatea științei.

— Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...

— Ei spun că, în afară de ce e formal și nu al realității, în afară deci de matematici și de ce se leagă de ele: geometria, mecanica și fizica, în genere, nu putem cunoaște nimic sigur. „Sigur”, înțelegi?

— Și cum asta? Dar medicina?

— De medicină nici nu mai vorbim. Indicațiile ei se bat în cap și determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar și ai văzut că eu a trebuit să aștept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea...

— Ah! și-mi dă mânioasă cu puișorul de puf în cap.

— A recomandat, zeci de ani, dușurile reci pentru cei nervoși și acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoși, de le-a înlocuit cu cele scoțiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, și azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operația de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicația intensă, ca să revie pe urmă la stimulente și iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, și e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt și împotriva aerației camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului și odihna să fie deci completă și citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul” și acum unii recomandă siesta liniștită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoșilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munților și, după ce au murit cu sutele și miile acolo, au fost coborâți, ceilalți, mai jos. Dealtfel, mulți se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentație, dovedind astfel că nu câștigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne lovește mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populațiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos și mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ți dau un exemplu. Așa cu toate... De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum își bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de știut. Nu putem cunoaște nimic cu adevărat.

— Tot nu pricep... cum nu putem cunoaște?

— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaștem noi lumea?

— Prin simțuri...

— Foarte bine... dar simțurile sunt înșelătoare:

Urechea te minte și ochiul te-nșală...

Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic...

Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniștii văd verde în loc de roș. Dacă toți am fi daltoniști, toate lucrurile roșii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinație... urechea de asemeni... „mi s-a părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înșală, simțul inferior înșală... Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut și în somn cum ne înșală simțurile? Trăiești în vis tocmai ca în viață. Soarele te arde, iarba e umedă, gheața rece, vezi ce nici n-ai gândi, câștigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuiești că ești în vis și îngrijorat, cauți să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simțuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.