Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Râde amuzată cu dinții ca miezul unui fruct roșu.

— Episcopul ăsta avea dreptate...

— Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuștile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toți. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raționalism — adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul științific al englezilor. El a spus: nici rațiunea singură, nici simțurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Rațiunea singură o ia razna, simțurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârnește impresiile, n-o cunoaștem. El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine”, numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaște nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simțuri și se organizează așa cum cere rațiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minții noastre, el trebuie să se supuie formalităților necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile și prescripțiile. Rațiunea nu poate ști nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetății, dar garantează pentru ordinea și siguranța celor dinăuntru. Prin urmare, și după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu așa la întâmplare, după regulile „casei” adică ale sensibilității, ale judecății și ale rațiunii.

Un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi...

Iată, fată dragă, filozofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înțeleagă și o proastă mică, așa ca tine...

S-a întărâtat ca o pisică în culcușul de olandă albă.

— Iar începi?

— Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.

— Ascultă, să nu mă scoți din sărite... Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toți oamenii visează după aceleași reguli?

O privesc cu o nemaipomenită mirare.

— Zău că nu ești chiar așa de proastă.

S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muște.

— Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat și ceilalți filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o „conștiință în genere”. Dar, se vede că e prea puțin... Pe tine te mulțumește această afirmație, căci pe confrații tăi într-ale filozofiei nu...

N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf și dantelă în cap.

— Dragă fată, nu mai știu cum să mă înțeleg cu tine... Dacă-ți spun...

Mă întrerupe poruncitor...

— Stai, acum vino aproape și-mi răspunde la o întrebare.

Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, și aștept.

— Da?

— Cine era o fată blondă și uscată?...

— Care?

— Una urâtă... după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câțiva băieți și vreo două fete discutau despre tine. Asta se lăuda că te cunoaște... Un băiat spunea și el că ați făcut liceul împreună.

— Cine, frate?

— Ei, cum cine? Una... blondă și urâtă. Era în capul băncii a cincea.

Nu știu nimic, dar spun la întâmplare:

— Care, aia din capul băncii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?

Strâmbă din buze.

— Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.

Am înțeles și joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:

— A, știu acum. E o fostă metresă a mea...

Mă privește o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.

— Mizerabile, și se năpustește asupra mea cu pumnii.

— A, da... frumoasă fată... ce gură avea...

M-a împins cu picioarele afară din pat și, ca să nu cad, a trebuit să cobor.

— Dragă, avea o gură caldă și lacomă...

Strigă la mine mânioasă:

— Taci... n-auzi, taci...

Și, lăudăros, din mijlocul dormitorului:

— Lacomă... dragă... Aia știa să sărute, nu ca tine.

Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:

— Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.

— Când te strângea în brațe... niște brațe, cu adevărat colaci de salvare...

Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în brațe și o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a așternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam brațul stâng, iar cu degetele îi încleștasem brațul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber și gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi și aveam și brațul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colțul gurii ei și așteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămășuța i se adunase spre gât. O întrebam ironic:

— Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărțile în cap? și-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi și cărnoase, iar când înfiorat le simțeam întredeschiderea și respirația caldă de floare, mă depărtam de ele și mă apropiam ușor de urechiușe. Își răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptății, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.

— Mai ești afurisită?

Nu vrea să vorbească și, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare și are să-mi arate mie.

Era vânjos și viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă și albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, așa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuști, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau grațios, ca niște fructe oferite, coșul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din șold la genunchi, ca și când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverșunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simțit-o moale și bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul și-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui șarpe.

S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi și în aceeași clipă mi-a zburat în cap cartea... și de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat și el, prăbușind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.

Dacă mă lovea, nu știu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeași frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aș fi renunțat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în brațe, și când mi-a simțit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, și-a trecut brațul după gâtul meu și a rămas atârnată de gura mea.

Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea și obrazul de pântecele neted și catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viața femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăși, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, și cu ochii închiși peste durerea dospită din ea, oferind între dinți, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliați, care vegheaseră nopți de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeași mână palidă care copia zeci și zeci de pagini pentru mătușă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prințesă dornică sufletul, floarea gândului și a loialității. Tăcut, voința dintre noi creștea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată și năvalnic rumenită, năucit și cald în ureche, vorbe fără șir: „Dacă nu... Viața mea... dacă nu...”