Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt... Puiule dragă, uite ce te rog. Am obținut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galați... Mulțumesc... mulțumesc... Dar uite ce te rog... ești drăguț, bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mâine hârtiile... de... da, am nevoie de ele luni de dimineață... Puiule dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheamă pe cineva... e un șef de birou Mișoiu, sau nu știu cum naiba îi mai zice, cheamă-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face? Îi dai data de azi, ultima la ieșiri, și mi-o iscălești dumneata chiar mâine... Sper să nu mă refuzi. E, hai, copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... mulțumesc... Așa... sărutări de mâini doamnei... când veniți la noi la masă?

A așezat, învingător, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii groși, de obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari și căzuți erau acum bine sprijiniți de gură, pe care lipsa mustății o vădea și mai goală în surâsul ei de satisfacție.

A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire și reflecțiune. Mi s-a părut izbitor contrastul dintre încrederea senină cu care acest om privea destinele comunității (viitorul apropiat al țării nu-i da nici o umbră de îngrijorare, indulgența lui pentru greșelile împotriva statului era foarte mare și nici o măsură de prevedere nu i se părea necesară, deși era un om politic și ar fi trebuit să aibă simțul răspunderii), și faptul că era, cu toate acestea, continuu neliniștit de soarta afacerilor lui personale, bănuind pe oricine, neîncrezându-se în abstracții și numărând pe degete, de două ori de fiecare dată, îngrijorat de orice posibilitate de eșec, gata, ca o fiară, să reprime, fără cruțare, orice amenințare cât de vagă. Nu știu dacă am dreptate să trag concluzia că oamenii problemelor mari sufletești sunt tocmai dimpotrivă: neliniștiți de calea destinelor care li s-au încredințat și față de vinovații mari, atunci când e vorba de soarta colectivității; fără indulgență, dar optimiști, neglijenți și iertători, atunci când e vorba de interesele lor personale. Această constatare ar pune poate puțină ordine în frica pe care o au scriitorii de a nu vedea pe unii „prea în negru, iar pe alții prea în roz”. Negreșit, oamenii sunt și buni și răi, dar e necesar să se precizeze în ce împrejurări. Trei nule puse înaintea cifrei una sau după ea, nu înseamnă același lucru.

Totuși a fost nevoie să mă duc din nou la ministru. În sălile de așteptare cred că era aceeași lume din ajun. Șeful de cabinet al secretarului general a venit cu mine și a cerut să fiu introdus cât de repede. Aceste situații excepționale îmi sunt cu adevărat insuportabile. Aveam impresia că mi s-a uscat pielea. Negreșit, sunt nemăsurat de orgolios, dar, hotărât, asta ca personalitate sufletească numai: ca personalitate socială mă simt într-o situație falsă și nesigură când mă salută prea respectuos chiar un servitor. Parcă merg în călcâie. Împing neliniștea asta atât de departe, se vede, însă, încât aș putea să mă plâng de cele mai multe ori, și pe drept cuvânt, de exagerata familiaritate și lipsă de stimă socială care mi se arată.

Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galați, anunțând că un localnic se oferea să cumpere arămăria cu un preț mult mai ridicat decât cel dat de fabrica noastră, dar era prea târziu, hârtiile erau semnate.

Peste vreo săptămână, în preajma Paștilor, am făcut un aranjament cu ceilalți și, cu toate că nevastă-mea insista să rămân, am ieșit din asociație.

Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simțeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave și atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ți aplică aparate și face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ți, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligația să calc exact în urmele lui.

Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona și fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viața mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecție despre Critica rațiunii practice . Profesorul, foarte serios și foarte pretențios, obișnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toți colegii mei, care-și citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.

Negreșit, Critica rațiunii practice , excesiv dogmatică, prezintă mult mai puține greutăți decât aceea a rațiunii pure , chiar în textul kantian, ba încă, ținând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultățile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă și tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferență măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau și câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi și de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârșitul orei lângă catedră, o intimidaseră.

S-a rezemat de brațul meu, caldă și îngândurată. Aveam de făcut cumpărături și simțeam nevoia să schimb oboseala în joc și destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Șosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puțin și părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos și larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a șoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf... și filozofia asta!” Spunea „uf, și filozofia asta!” cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: „uf, rochia asta!” sau „uf, pantoful ăsta!” care o strânge.

— Dar ce-ți face filozofia, fată dragă?

— Nu pricep nimic... nimic, și-i erau ochii mari și albaștri, încruntați de necaz.

— Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constați că nu pricepi nimic?

— Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toți filozofii aceștia?

— Și-i iubești tu... cred că nimic mai mult... Așa o fată slută ca tine...

— Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...

— Ei, cum vorbești serios, draga mea, dacă vrei să știi ce vor filozofii?

Lumina lămpii, strânsă și răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcușul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.

— Ascultă, ți-a trecut vânătaia pe care ți-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? și i-am ridicat cămășuța spumoasă de pe genunchi, ca să văd.

Și-a tras-o nervoasă la loc.

— Lasă asta și răspunde la ce te întreb.

— Cum, dragă, vrei să știi serios ce vor filozofii?

— Da... și era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...

— Nu știu...

— Cum nu știi? Atunci de ce vorbești la Universitate?

— Ce vrei să fac? Vorbesc și eu așa...

— Dar lumea de ce spune că știi?

— Spune cineva enormitatea asta?

— Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, și albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.

Aș fi vrut s-o sărut, așa îmbufnată și copilăroasă ca o cadână.