Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

După ce am aruncat câte-o privire cu compătimire înspre patul bolnavului, am ieșit și l-am așteptat pe unchiu-meu în birou. A venit numai după ce băiatul a ațipit puțin. Discuția a fost lungă și plină de reproșuri jalnice din toate părțile. Gheorghidiu părea înmuiat și absolut cu totul altul decât cel obișnuit, chiar când discuta afaceri. Parcă și aci făcea apel la compătimirea celorlalți. Nu părea să existe soluție, când Lumânăraru aruncă, așa într-o doară, că la Galați a văzut un depozit de fierărie și arămărie veche.

— Dragii mei, nu s-ar putea să cumpărăm noi depozitul ăla?... Ei, dragă Lumânărarule... tu, Ștefane, puiule, ce zici? La Galați, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat... Vasile Stănescu, str. Domnească 26 bis... Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul... Dar și eu cred că e al statului. Dacă răspunsul e afirmativ, Ștefane, du-te mâine la minister și obține aprobarea lui. Îl luăm la prețul zilei. În trăsură, Lumânăraru e gânditor, întreabă aproape absent de ce s-o fi strâns lume în fața Cercului Militar și pe urmă, uitând de toate întâmplările parcă, și de când servise țuica în șorț de lacheu, murmură înduioșat:

— E om de inimă, domnule. Ai văzut ce prăpădit era?

Nae Gheorghidiu era într-adevăr de nerecunoscut. Abia a doua zi, când ne-a venit răspunsul, a redevenit o clipă el cel de totdeauna. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister.

Am trecut prin vreo două birouri de așteptare, pline de lume de tot soiul... Bătrâni uscați, femei tinere, cucoane grase și mustăcioase, domni cu înfățișare respectabilă așteptau, unii trântiți în fotolii, alții pe scaune, destui în picioare. Unui domn, care mi-a confirmat că e șeful de cabinet, i-am spus că vreau să intru la ministru și m-a poftit politicos să aștept. Ceva comun tot avea mulțimea asta pestriță. Un fel de așteptare nervoasă, care provoacă ticuri, un fel de febră în privirea abătută, care te face să te crezi în sala de așteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Când ieșea cineva dinăuntru, toți se ridicau în picioare, dar șeful de cabinet făcea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru, fără să se sinchisească de cei de afară, peste o oră. În timpul acesta, ceilalți duceau nervoși mâinile prin păr, schimbau locul pe scaun, unii întrebau câte ceva pe șeful de cabinet, citeau vreo hartă sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur că atunci când domnul cel gras și cu cioc va ieși, va fi linșat. După câtva timp a venit unul înalt și elegant, care, după ce și-a spus numele șefului și a explicat că este grăbit, a fost introdus cel dintâi. Îmi ziceam că, orice s-ar întâmpla, niciodată n-aș avea ineleganța să trec peste atâta lume care așteaptă. Și chiar am stat până la două după-amiază, lăsând să treacă mulți noi-veniți și mistuindu-mă de uimire că există, dincolo de ușă, un om care poate tolera spectacolul acestei așteptări. Mai târziu am aflat că unii miniștri înadins adună atâția nenorociți în sala de așteptare, ca să dea impresia că au resort important și că au ajuns departe în viață. De aceea ei amână, ca profesioniștii care vor să pară că au clienteală, cât mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, și încă de pe scara automobilului, când sosesc, se întreabă cu îngrijorare dacă e plină sala de așteptare. Când i-am spus lui unchiu-meu că n-am putut intra, s-a crucit...

— Cum, domnule, ai stat două ore acolo, așteptând? Cum, nu i-ai spus șefului de cabinet cine ești? Asta-i extraordinar. Cât e ceasul? Nouă și jumătate... Du-te, imediat la ministru acasă.

— Acum, la ministru acasă? Surâdeam, crezând că glumește.

— Du-te imediat! și fierbea de enervare.

— Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masă... Se poate una ca asta?

— Ce masă, domnule? Lasă-mă cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, că m-aș duce eu... Stai să telefonez.

A telefonat și ministrul i-a spus să mă duc imediat acolo. Aștepta lume și la el acasă, dar o altă lume decât cea de la minister. Nu era nici o grabă. Într-un hol și un salon cu lumina gălbuie ca de candelă, cu mobila bogată, dar comună, deși erau ici-colo portrete de familie și fotografii, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote. Erau, după câte am înțeles, parlamentari, ziariști, lume de afaceri importantă. Se vorbea și despre război, dar mai puțin. Când m-am întors cu aprobarea, era unsprezece și jumătate.

Cum a văzut hârtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gânduri, semnătura, a fumat și a trântit înfundat, în scrumiera de alamă, mucul de țigară. Pe urmă a cerut un număr la telefon. Nici nu putea măcar să stea în fotoliul adânc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Ușile erau cu oglinzi, împărțite în mici careuri, totul încadrat în muchii aurite (casa trebuie să fi fost construită de vreun alt parvenit, dar aleasă apoi anume de unchiu-meu) și astfel îl priveam de două ori: o dată în picioare, greoi, aprig, sigur de el și combativ, iar a doua oară răsfrânt, fărâmițat de careurile oglinzilor din ușă, într-o multiplicitate de imagini tăiate, fără formă, lucioase și iuți. Nu putea obține numărul și s-a întors spre mine autoritar, deși sacoul larg îi atârna.

— Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, și-i spui că-l rog să-mi lucreze mâine, neapărat, hârtia.

— Dar mâine e duminică, unchiule, nu se lucrează la minister.

— Taci din gură, că știu eu ce spun. Nu mă-nvăța tu pe mine... Luni trebuie să avem, la 9 dimineața, hârtia gata...

— Eu nu văd cum... Și pe urmă, acum? Aproape de miezul nopții?

— Miezul nopții? Acum se rezolvă, băiete, afacerile serioase la noi... ziua nu vin la minister, ca să aștepte acolo, decât nenorociții care cer câțiva poli ajutor, și strâmba buzele groase a scuipat.

— Și pe urmă, ce înseamnă o zi întârziere?

— Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află și alții de depozit? Hei, băiete, cum crezi tu că se mănâncă o pâine în țara românească?

Nu era întâia oară când îl auzeam spunând asta și nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamația asta, încât am impresia, falsă desigur, că în țara mea pâinea e supremul scop al oricui și măsurătoarea tuturor valorilor sufletești. „Vreau să mănânc și eu o pâine” (și nimic altceva). „A mâncat pâine în casa mea.” „Dă-i și lui, acolo, o pâine.” Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să câștige cât mai multe pâini, izbânda în viață și-o apreciază după numărul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacția „de a da și altuia să mănânce o pâine de pe urma ta” (dar nu mai multă, „că se obrăznicește”). Țară a grâului și a foamei cronice în trecut, trăiește și acum sub obsesia pâinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conștiinței, orice drame în zona superioară. Tragediile sunt aci în gradul „luptei pentru existență”, căci viața, infinit mai ușoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca și pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit și pentru cei care vor să rămână cinstiți, decât oriunde, în lume. Dealtfel, am aflat, în altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă și mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică științifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a vestit că are „să-l facă să se predea prin foame” și a manevrat așa încât a izbutit.

Firește că viața ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioții noștri, în măsura în care toată observația ar putea fi adevărată, par să fie, ca toți orientalii, de un vulgar și aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obține pe cale sufletească și de constrângere a conștiinței, se obține ușor prin femei, care, dacă știu să se refuze și să manevreze cu trandafirul roșu, nu cunosc refuzul. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obține după umilitoare audiențe, obține o actriță într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au același succes cei influenți, care pot practica dictonul: „Do ut des” ; exact: dă-mi, dacă vrei să-ți dau și eu. Ca unchiu-meu, care, pierzându-și încrederea în mine, a încercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit să obțină numărul dorit.