Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.

Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, și pe urmă, cu un joc de scenă de bătrân actor de provincie:

— Să duci oala de noapte a lui Brătianu? și-l măsura mereu disprețuitor, din cap până în picioare. Pe urmă, cu mândrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Și în hohotele de râs ale tuturor: Cum crezi tu?... Ăsta-i partid serios, cu ierarhie, mă, nu glumă.

Era „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu”...

Când am luat fabrica în primire, s-a hotărât ca Lumânăraru să fie directorul ei tehnic (înțelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem și fabrica și un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început, Tănase Vasilescu Lumânăraru mi-a făcut o bună impresie. Cu veșnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspectând necontenit, controlând, angajând și concediind, mi se părea un adevărat noroc și pentru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niște ochelari de șapte dioptrii, păstrați în birou, că la el purta alții. În toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai târziu am aflat însă că e un prea pasionat jucător de curse. Era cunoscut de toată lumea în incinta tribunei și jucătorii așteptau să vadă ce joacă el, ca să se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, în primăvară a cumpărat și un grajd de cai de curse.

Pe la sfârșitul lui februarie, unchiu-meu a început să organizeze un fel de banchete la el acasă, invitând colegi parlamentari, oameni de bancă și demnitari influenți.

Firește, pentru prosperitatea întreprinderii, femeile mai tinere și mai frumoase din familie erau savant distribuite, ca să fie alături de cei a căror bunăvoință trebuia să fie captată. Familiaritățile erau îngăduite cu indulgență și se numeau atenție, amabilitate, deputatul însuși le încuraja, creând, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesară. Bineînțeles că nevastă-mea era momeala cea mai prețioasă. Eu credeam că înnebunesc privind spectacolul.

La a treia masă n-am mai putut răbda. Trecuserăm din salon în sufragerie și chiar în această trecere el o adusese pe nevastă-mea, ținându-i umerii părintește cu amândouă mâinile, atingându-i, fără să vrea parcă, sânii, iar totul avea aerul să spună bătrânului secretar general, lângă care trebuia să stea ea, că și el și-ar putea permite aceeași familiaritate. Nevastă-mea, pasionată mereu după afaceri, platonic măcar, ca un chibiț fără parale la bacara, nu avea aerul să observe aceste manejuri, sau nu le da importanță, jucând, cu o bunăvoință care mă plictisea, jocul lui unchiu-meu.

Către sfârșitul mesei, convivii deveniseră bine dispuși, făceau glume, se ciocneau pahare, cu urări anapoda. Secretarul general și-a întins mai întâi amândouă brațele pe spătarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mâna pe braț și a sfârșit prin a îmbrățișa, deocamdată, spătarul scaunului ei. Unchiu-meu părea încântat de cum merg lucrurile. Din recunoștință pe jumătate, dar și din dorința de a o pune și mai mult în valoare, o bătea ușor pe obraz ca pe un copil și ea surâdea cu drăgălășenie, căci, drept mărturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El însă, în clipa asta, a întâlnit privirea mea ca o pâlpâire fixată și s-a zăpăcit, fără să se observe însă, căci era lume prea multă la masă, iar atmosfera, încărcată de larmă, flori și senzualitate. Până la sfârșitul mesei au fost între noi schimburi de priviri ca o luptă mută. Era vădit tulburat când a venit la mine, în birou, și m-a întrebat cu plictisit dezgust:

— Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, drăcia dracului, ce te strâmbai așa? Mai au și alții neveste. Ce, era să ți-o răstoarne acolo pe masă? Ca de obicei, el spusese cuvântul nerușinat. Am crezut că-l voi lovi, însă respectul familial, de când, mic, îi sărutam mâna, a biruit. Dar la alte mese, eu și nevastă-mea n-am mai venit. Știu că lucrurile acestea nu sunt pentru alții vinovate. De cele mai multe ori femeile știu bine, din prima clipă, că nu vor da din ele nimic mai mult decât surâsul, atingerea de mână, o vagă pipăire pe sub masă. Mie procedeul mi se pare mai dezgustător însă chiar decât prostituarea completă. Căci adaugă jocului murdar și trișajul, tragerea pe sfoară, ca să folosesc cuvântul vulgar cerut aici și încă nici pe cel mai vulgar. Mi-e penibil să obțin cel mai neînsemnat sprijin datorită nevestei mele, și chiar când, de pildă, din cauza ei, nu mi se face și mie decât loc în compartimentul de tren plin, și tot parcă iau o doctorie.

Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului, căci, după ce se terminau discuțiile de afaceri, era cea dintâi care, plictisită, îmi făcea semne să plecăm acasă, dornică să se tolănească goală pe cuvertură și chiar jos pe covor, ca o mare pisică.

Afacerea cu uzina a fost însă dezastruoasă. În primul rând, odată cu proprietarul, care era într-adevăr foarte priceput, plecase și unul dintre ingineri, supus francez și el, fără care totul funcționa anapoda. Toată energia lui Lumânăraru, toată stăruința aprigă — și când era vorba de interesele lui era fără pereche de aprig — a lui unchiu-meu, n-au dus la nimic. Prea marea severitate a lui Lumânăraru a făcut să plece și unul dintre contramaiștri, poate cel mai bun, care a declarat că nici un ceas nu mai stă sub conducerea „unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic”, și a ieșit trântind ușile. Pe urmă nu s-a mai găsit materie primă, căci începuse s-o adune Ministerul de Război. A trebuit să se facă o comandă de vreun milion de lei în Germania. Nae Gheorghidiu a făcut încă o dată dovada că e deștept. Uzina saxonă nu vindea decât predat în gara ei, și toate stăruințele reprezentantului bucureștean au fost de prisos. S-a hotărât ca în momentul când cumnatu-meu va da, împreună cu direcția comercială a uzinei, o telegramă că vapoarele încărcate au pornit, fabrica noastră să semneze un cec reprezentantului la București. A fost singura concesie făcută.

Când s-a primit telegrama însă, Nae Gheorghidiu era la Cameră și a rugat la telefon pe reprezentantul care-i vorbea să treacă a doua zi pe la birou.

— O zi nu-i nimic, nu-i așa, domnule Ziegler?

— Vai de mine, domnule deputat. Se poate?...

A doua zi a venit la birou, la ora anunțată, dar lipsea Lumânăraru și eu nu aveam procură să iscălesc alături de el.

Domnul Ziegler a început să-și șteargă nervos ochelarii, a întrebat unde poate fi domnul codirector...

— Unde să fie? După femei... nu-ți închipui ce porc bătrân e Lumânăraru ăsta... mă rog, dacă a fost în tinerețe țârcovnic?

Domnul Ziegler zâmbește, la al doilea spirit al domnului Nae râde... Acesta a câștigat partida.

— Ei, ai văzut, domnule, că te enervaseși degeaba? Când îți spuneam eu... că nu e nimic. O zi, două, de întârziere...

Domnul Ziegler regretă că a fost ieri puțin cam nervos, când oamenii sunt așa de cumsecade, se gândește că va mai face afaceri și se scuză amabil.

— Dar, domnule deputat... nici un moment... vai de mine... știți numai... așa-i comerțul. Tocmai avem și noi plăți de făcut lui Siscovitz... am primit ordinul centralei.