Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

După masă, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine și pe cumnatu-meu, cu el în birou, a cerut cafele și lichioruri.

— Ia mai veniți încoace — și se lăsă intenționat greu în fotoliul de piele — că acolo a început să miroasă a chiloți nădușiți de damă. Mi-era penibil, dar ăsta era un „spirit” în genul lui, care făcea furori prin lumea politică și mai ales în saloanele bucureștene.

Și aprinzându-și țigara groasă de foi:

— Ascultă, ce aveți de gând să faceți voi cu banii pe care i-ați moștenit?

Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac bruscat:

— Nu știu, să vedem...

— Dați-i încoa să vi-i țin eu.

Mi-era o silă imensă, căci știam că sub aparența teatrală de francheță se ascund intenții precise.

Și văzând că noi sorbim lichior din păhărele, fără să dăm urmare chestiunii, se decise să treacă la detalii.

— Am o fabrică de metalurgie...

— Unchiule, eu mă gândeam...

— Ce te gândeai? Las' că te-am văzut eu. N-ai spirit practic... Ai să-ți pierzi averea (cel puțin să rămână în familie, avea aerul să spună). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânză. Eu sunt mai deștept ca ei, când e vorba de parale.

Cumnatu-meu râdea amuzat. I-am privit umerii largi.

— Unchiule, eu mă gândeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge să trăiesc modest.

— Vorbești prostii — și-i sticleau ochii mari verzi — nimeni n-are de ajuns, niciodată! Ce știi tu? Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ținut-o până acum?

Această integrare a nevestei mele în seria celorlalte femei mi-era de neîndurat. Știam că pentru ea n-au absolut nici o importanță asemenea fleacuri, că datorită frumuseții ei ar fi putut avea o viață oricât de luxoasă și că a preferat totuși viața alături de mine. O vedeam făcând sacrificii pentru mine, nu părăsindu-mă pentru o pereche de ciorapi.

Dar cum înțelegea că tot ezităm, a schimbat tonul.

— Și, pe urmă, mai e o chestiune... Ca să vă arăt că tot eu mă gândesc mai mult la interesele voastre, și întorcându-se către servitoare, pe care o sunase, o întrebă neaoș de tot, așa în prelungire, dacă e cafea ce i-a dat să bea sau alt lichid, greu de numit în scris. M-am gândit la voi. Nu se știe când intrăm în război...

— E vorba să intrăm într-adevăr? întrebă neliniștit cumnatu-meu, căci știa că partidul lui unchiu-meu e pentru rămânerea în neutralitate.

— Mă rog nu se știe, poate că azi, poate că mâine... poate că nu intrăm deloc... Trebuie să vă asigurați în orice caz. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al întreprinderii. Ce tăceți așa? A? Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobilizat pe loc, ca să scapi de război?

Nu vream să se declare războiul, dar nici o secundă n-aș fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc.

— Nu țin să fiu chiar așa departe de front.

S-a ridicat, enervat, cu gura coclită de dispreț sincer:

— Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveți de-ăștia cât dovlecii...? Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede. Eu, nu. Și a plecat indignat în sufragerie.

Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile înzăpezite, despre luptele din Apus etc., dar gândul îmi era paralel.

Eu cu nevastă-mea am fi vrut să plecăm din țară, și să ne stabilim fie la Paris, fie la Berlin, pe care îl preferam din cauza preocupărilor mele în filozofie. Din pricina războiului — care, dealtfel, adusese înapoi în țară chiar pe cântăreții, artiștii, studenții, absolvenții, bonvivanții rătăciți pe aiurea, unii plecați încă de pe acum zece-cincisprezece ani — nu mai putea fi vorba de străinătate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai în faptul că închiriasem un apartament foarte încăpător și destul de curat, prin cartierul străzii Teilor, pe care — deși îmi aveam imobilizată jumătate din avere la Paris — îl mobilasem mulțumitor. Un dormitor mare, cu odaia de baie în majolică, un salonaș mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au oferit un prilej de preocupări timp de două-trei săptămâni. Era pentru mine o bucurie nespusă s-o văd în fiecare zi uimită de schimbarea cea nouă, contemplându-și „sufrageria ei” ca un copil blond și pasionat.

Peste vreo săptămână i-am spus, așa în treacăt (și ca de o enormitate), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, în loc să râdă, a devenit serioasă. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit propunerea unchiului.

Cum însă și eu aveam toată încrederea în puterea mea, ca un om care pleacă la drum știut periculos pentru că se simte în stare să se apere, n-aveam prea multă grijă. Mai mult mă nemulțumea pasiunea cu care nevastă-mea discuta afacerile și atenția matură cu care cântărea totul. Evident că era în această putere ceva din pasiunea care o făcuse să asculte un curs întreg de calcul diferențial, tot pentru mine; nu e mai puțin adevărat însă că în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deșteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului și-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâșie pe imprudent, tot așa aveam impresia că întâmplarea cu moștenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoși, în ea.

Altfel, viața noastră, cum am spus, nu se schimbase decât foarte puțin ca deprinderi.

Când către ora unu, auzea trăsura oprindu-se la poartă, ea sărea în sus de pe covor, unde croia, tolănită alături de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea și la mătușa ei), alerga în rochia ușoară în casă, care-i descoperea umărul cu rotunjimi de măr alb, și striga, bătând din palme copilăroasă, luându-mi pachetele:

— Nu-mi spune, lasă-mă: compot de California, heringi cu vin... mreană afumată, iar ai luat cointreau ? și schweizer ? e a treia zi când iei mereu de prisos... Ei, dar pâté de foie gras ? Cu ochii vii de cățeluș întrebător: Și pâté de foie gras ?

— Nu e acolo? făceam eu cu o mirare ipocrită. Să știi că l-am uitat în trăsură.

Suna... striga...

— Anico... Anico... aleargă după trăsură... că a uitat domnu un pachet.

— Draga mea, cum să mai prindă acum trăsura? că a plecat... Îi știu însă numărul.

— Ei, nu, că ești revoltător... Și cât ți-am spus să ai grijă de pâté de foie gras (asta era adevărat).

Pe urmă își aruncă ochii distrați pe celălalt pachet...

— Ce-ai mai luat? și silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum ... Jerusalem... Lehrbuch der Psychologie . Ți-a executat Alcalay comanda? serios?... Și ea, care nu le citea, era încântată pentru că știa că le aștept nerăbdător.

Așa o doream, răzvrătind, fermecător lacomă, pachetele de la băcănie și în același timp privind cu sfială pachetul de cărți, pe care ea nu le citea, dar știa cel puțin că prețuiau mult, ba chiar le frecventa și se interesa de ele, cu politețea cu care saluți și întrebi de sănătate pe domnul important pe care-l respecți, dar în a cărui companie te plictisești.

— Acum ia-ți-le pe toate și fugi în birou, la tine pe divan... Citește până la ora două și jumătate în liniște... că abia atunci mâncăm.

Credeam că n-am auzit bine și întrebam speriat: