Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Mai ales cu paranteza știam eu, și știau toți, la ce fac aluzie.

A fost o consternare. Uscat și negru, unchiul Tache a devenit parcă și mai uscat. S-a închis în el fără să spună o vorbă. Singurul care era vesel, deși eu pe el îl țintisem, căci el era însurat cu o sluțenie și avea un copil urât, era unchiul Nae. Mă și vedea dezmoștenit, cel puțin pe mine, dacă nu și pe toți ai mei. Chiar mama și surorile — deși fusese vorba despre tata — nu se simțeau parcă așa de bine. În fața mea am întâlnit însă ochii umezi de emoție și admirație ai nevestei mele și un surâs trimis ca o promisiune de sărut. Singuri noi riscam, cu voie bună, o moștenire, și ea se dovedea astfel atât de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.

Deputatul a început să facă exces de zel în dragoste, ca să-i arate fratelui mai bătrân că se desolidarizează de o atitudine atât de obraznică și că e și el de părere că nu e nimic de făcut din și pentru băiatul lui Corneliu. Dar toate drăgălășeniile au rămas de prisos. Bătrânul avar rămânea încruntat. Dealtfel, s-a și sculat numaidecât la sfârșitul mesei și ne-a dat mâna să i-o sărutăm, deopotrivă de rece cu toți nepoții. Celor bătrâni abia le-a întins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns în stradă, că nu aveam trăsuri, și, izbucnind, s-a apropiat de mine parcă gata să mă ia de piept.

— Bine, domnule, cum poți să faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, noi nu știm cum să-l mai ținem pe maniacul ăla pe vârful degetelor și poftim... dumneata îi întorci rânza pe dos.

L-am privit scurt și fără echivoc.

— Te rog să iei notă că n-am de dat nici o explicație.

— Dar nu-i vorbă numai de dumneata aici, domnule, nu-ți dai seama? Dumneata știi că pe capul nebunului stau toată ziua fel de fel de escroci... Ba că să lase averea școlii, ba spitalelor, ba dracu mai știu eu cui?... Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era în izbucnirea asta de nenorocit... Dacă ne dezmoștenește pe toți? Și se plângea întinzând brațele ca o invocare: Ce gafă, domnule, ce gafă!

Am luat brațul nevesti-mi și m-am întors spre el.

— Te rog să iei notă că mie îmi place să vorbesc oricând despre frânghii. Cu atât mai rău pentru cei care au spânzurat în casă. În orice caz, o să mai stăm de vorbă numai după ce vei căuta în dicționar și vei pricepe ce înțeles are cuvântul gafă. Căci era evident dobitoc și nu cunoștea înțelesul cuvântului gafă, care presupune neapărat lipsa de intenție în a nemulțumi sau jigni pe cineva.

Era aproape de miezul nopții și cerul luminos, ca într-o înaltă noapte de toamnă senină. La colțul străzii Batiște, fără să se sinchisească de cineva, nevastă-mea mi-a dat, cu buze moi, sărutul făgăduit la masă. L-a prelungit ca să treacă în el bună parte din sufletul ei înduioșat de admirație.

Peste douăzeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompă mare și austeră, de către rudele îngrijorate toate. Deputatul era însă mai curând vesel. Mă bătea cordial pe umeri.

— Nu știu, amice, dacă să-ți prezint sau nu mulțumiri în numele rubedeniilor. Să vedem mai întâi testamentul. În orice caz ești epatant. Și prezentându-mă unui mic grup de domni bătrâni, în negru, care însoțeau la groapă pe prietenul cu care, desigur, nu se văzuseră de mult: Domnilor, la vârsta dumneavoastră nu vă sfătuiesc să-l invitați la masă. Nu dă greș, garantat.

Unii au zâmbit: Nae ăsta e incorijibil. Mie îmi era silă să-i spun măcar o vorbă.

— Dacă testamentul e bun, trebuie să-ți brevetezi neapărat sistemul. Dar, încă o dată, mi-e teamă ca nu cumva testamentul să ne facă vreo surpriză.

Testamentul conținea într-adevăr o surpriză. Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalți moștenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales că era încă o altă măsură care i se părea lui că îl nedreptățește profund. Averea se împărțea, după o serie de legate deosebite, în trei părți. Două ne reveneau nouă și una lui. Între legatele deosebite, era și cel cuvenit mie: o vilă în împrejurimile Parisului, pe care unchiul o locuise, pe când stătea acolo, și pe care, în urmă, o cumpărase.

Bineînțeles că în casa noastră a fost o jale retroactivă. Abia după ce s-a știut conținutul testamentului, mama și surorile au început să-l plângă, așa cum se cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strâns pentru noi etc.

Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. Unchiu-meu a descoperit, după câteva zile de meditație, că testamentul a fost greșit interpretat.

Am avut o discuție întărâtată, vie, dar a fost neînduplecat.

— Ascultă, unchiule, de ce crezi dumneata că testamentul a fost greșit interpretat?

— Citește și dumneata și vezi.

— Ba, tocmai că văd... și mi se pare clar. Două sunt aliniatele care ne privesc... nu? Să le citim...

— Să le citim, și-și trecea mâinile amândouă prin păr, cu privirea într-altă parte, greoi, cu obrajii mari, căzuți.

— „După ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va împărți în trei părți. Două se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rândul lor aceste părți se vor împărți în mod legal, cea dintâi cumnatei și copiilor ei, iar cealaltă lui Nicolae jumătate și copilului lui jumătate”. Până aici e clar, nu?

— Clar, de ce să nu fie clar, dar ia caută mai departe codicilul, și acum își zgâria, nervos și preocupat, podul palmei, cu coada tocului.

— „Las anume nepotului meu preferat, Ștefan, casa mea, cu parcul și cu biblioteca și tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stăpânească și s-o folosească în amintirea mea.”

— Ei?

— Cum ei, unchiule, cum ei? Las „anume...” vezi, „anume”? nepotului meu favorit, deci „favorit”.

— Da... Și cu ochii mari verzi, rătăciți, nu privea pe nimeni. Dar toți îl urmăreau nedumeriți.

— Va să zică îmi constituie legat deosebit.

— A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorință a dumitale să fie legat deosebit, dar nu e... N-am ce să-ți fac.

Cu capul mare, puhav, ras de mustăți, cu ochii împungiți și tulburi, unchiu-meu bătea aprig și ritmic cu degetele-n masă. Respira greoi, îngânându-se: Nu... nu... văd de unde ai scos-o dumneata.

Nu eram supărat, căci eram convins că nu pricepe și de aceea stăruie:

— Domnule, scrie aici: „las anume...”?

— Scrie... Și încruntat, cu gura mare și buzele groase, mototolite de mânie, bătea mereu cu degetele-n birou, ca într-o tobă.

— Scrie aci „nepotului meu favorit, Ștefan”?

— Scrie și asta...

— Scrie mai sus că legatele deosebite se scad din total?

— O fi scriind, dar ăsta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masă.

Adevăru-i că toți erau tot așa de surprinși de atitudinea unchiului ca și mine.

— Atunci ce rost are, după dumneata, codicilul ăsta?

Era tot numai nervi și încăpățânare, deosebit până la răsturnare de filozoful blazat și amabil pe care îl știa lumea. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mână întărâtată și fricoasă.

— Codicilul spune numai că în partea cuvenită dumitale să intre casa din Bd. Daumesnil. Nu că ți se cuvine peste quotitate.

Am fost pur și simplu uimit. Dar mânios nu eram.

— Cum, unchiule, când acolo scrie „las anume”, adică: las îndeosebi?