Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Orișan nu vede că-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicatețe... Abia târziu mă întreabă cu sfiiciune:

— Suferi, Gheorghidiule?

Nu răspund nimic, căci aș izbucni în hohote nervoase. Mușchii feței îmi sunt contractați.

Mă duce apoi până acasă. În prag, nu mă mai pot stăpâni.

— Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.

Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strângerea de mână o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.

Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală.

Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei. Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță. Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous -uri din ce în ce mai dese pe sălile Universității și după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau și cele mai singuratice, pe atunci. După nunta noastră, care a fost într-un anumit fel tăinuită, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a cărui avere împărțită în cinci părți de nepot a putut să însemne pentru fiecare o adevărată răsturnare socială.

Când zic „tăinuită” e un fel de a vorbi, căci eram major și din familia noastră nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama trăia destul de greu, din pensia rămasă de pe urma tatălui meu, dimpreună cu surorile mele, dar cred că nu m-ar fi împiedicat niciodată să mă însor după voia inimii, deși, în general, cei care s-au căsătorit din dragoste împiedică pe copiii lor să facă același lucru. Rude apropiate nu aveam decât doi unchi, frații tatei. Cel mai mare, imens de bogat și aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca să nu fie nevoit, cine știe, să se înduioșeze și să ne ajute. Celălalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit și excelent orator, făcuse, pare-se, cândva, câteva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pildă, „văduva douairieră”, și porecla o supărase nu numai prin aluzia la moștenirea încurcată lăsată de tata, cât pentru că era de o asonanță ridiculă) și de atunci — de ani de zile — nu mai aveam nici un soi de relații. De aceea, tăinuită însemna că amânasem, deși căsătoriți civil, să întemeiem o gospodărie, până ce și eu și ea ne vom fi luat licența, căci cei o sută cincizeci de lei, pe care-i primeam ca funcționar la Senat, unde mă numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar fi ajuns să trăim. Până atunci nu aveam decât situația mărturisită de logodnici. Situație prea delicată într-adevăr, dar la care ajunsesem datorită felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia încă la mătușa ei, unde mai locuia, de asemeni, în pensiune, o colegă de Universitate, prin care o cunoscusem și care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheșă, iar mie nu-mi plăceau deloc blondele. Și totuși ajunsesem aci, soluție care, dealtfel, pe prietenă o lăsa destul de indiferentă. Era atâta tinerețe, atâta frângere, atâta nesocotință în trupul bălai și atâta generozitate în ochii înlăcrămați albaștri, că a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasă, în salonașul cu divane acoperite cu scoarțe și mormane de perne, deveniseră și pentru mine — e drept, mult mai târziu — o nevoie sufletească. Dealtminteri, era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătușii ei, care era institutoare, prăpădea puținii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegație fără margini, de adolescentă. Pe când eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ținea s-o afișeze cu ostentație, cu mândrie; încât, deși nu-mi plăcea, începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toți, să fii atât de necesar unei existențe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al personalității mele. De unde până aci, toate femeile bune, care treceau în trăsuri și echipaje luxoase, mă tulburau prin voluptatea cu care îmbiau pe oricine, în treacăt — și pe care mi-ar fi împărtășit-o, cine știe, în anumite condiții și mie — femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care eu i-o dădeam, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit și de a fi eu însumi cauză de voluptate.

Amețind totul, această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în luna mai, nimfele lujerilor de crin.

Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă și fragedă, cu o inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieți și fete deopotrivă, căci înfrumuseța toată viața studențească. Știau toți orele ei de cursuri și i se prețuia prezența, ca unei adevărate vedete, fragile și mici, pe vastele culoare. Făcea totul cu pasiune. Uneori isprăvile ei țineau de miracol. Când am început să studiez filozofia din timpurile mai noi și mai ales problema spațiului și timpului, am simțit nevoia să audiez un an de zile un curs de matematici superioare, făcut de un profesor savant, de reputație europeană. Și ea, care nu urma decât franceza și româna, care avea oroare de matematici — fusese de două ori corigentă din cauza lor — numai ca să fim împreună, mă însoțea și asculta acum, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial. Partea năzdrăvană era că, deși în linii generale nu înțelegea nimic desigur, după curs punea surprinzătoare întrebări despre unele detalii (și cum întreba de pasionat...). Nu mai vorbesc că nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutăți despre viața celulară. Dealtfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună,

pentru că nu mai puteam sta nici câteva ceasuri despărțiți unul de altul. Era o gospodărie boemă, cu prieteni și prietene, tineri, cu sărbători mici improvizate, pline de veselie și de neprevăzut. Mândria de a oferi o „masă” lua proporții de eveniment, care cerea preocupări de o săptămână, excursia la Moși și ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și a bea un țap de bere, era... orgie. Bucuria nevesti-mi, când — știind aniversările prietenilor noștri — le pregătea mici daruri, surprize, era tot atât de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasă din căsnicia noastră.

De Sfântu Dumitru, unchiul cel atât de bogat și de avar a oferit o masă mare rudelor. Au fost celălalt frate al lui, cu nevasta și băiatul, mama, sora mea cea mare cu bărbatul ei, cea mai mică, nemăritată încă, și eu cu nevastă-mea. Cine ar fi putut să lipsească de la acest prânz anual, când speranțele moștenirii erau atât de întemeiate?

Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o casă veche, mare cât o cazarmă, fără să primească pe nimeni, mai avar și mai ursuz încă, de când era atât de bolnav. Propriu-zis nu locuia decât într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor și de sufragerie, ca astfel să nu mai cheltuiască cu lumina și încălzitul, căci era foarte friguros. Era îngrijit de bătrânul Gligore, a cărui nevastă, Tudora, era și jupâneasă, și bucătăreasă.