Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Tocmai pentru că scrie „anume...”. Dacă n-ar fi scris „anume” atunci ai fi avut dreptate, evident.

Mama, surorile, toți cei de față erau surprinși până la nedumerire de noua interpretare și cred că toți, în sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de deștept pe Nae ăsta.

Pe cât de neliniștit era el (tremura aproape și nu știu de ce, pentru că în momentul când vorbeam nu avea să se decidă nimic), pe atât de calm erau eu. Cred că mi-am apărat totdeauna foarte abil interesele, cu multă voință, dar niciodată cu pasiune și cu panică.

— Ce crezi dumneata că l-a îndemnat pe unchiul Tache să-mi lase casa?

— Ca s-o păstrezi în amintirea lui... Scrie acolo... n-ai văzut și dumneata? și-mi arătă, vag, copia testamentului.

— Bun... de acord... va să zică nu mi-o lasă, în voia mea, să mă folosesc de ea... aproape că îmi impune s-o păstrez... Dar casa e aproape cât jumătate din quotitatea celorlalți. Ce mi-ar rămâne mie atunci? Ca să o pot valorifica așa cum vreau?

— Nu știu — și privea înverșunat în podea — dar se vede că a ținut „anume” — și apăsă cuvântul — ca să cadă în lotul dumitale casa... pentru că erai favorit.

Am început să râd.

— Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi înjumătăți partea cuvenită.

— Nu mă privește. Eu atâta știu, că fac proces.

E adevărat că tocmai dorința unchiului Tache de a preciza punând accent pe acest „anume” ducea la confuzie, ceea ce nu mi se părea tocmai surprinzător, căci știam că adesea excesul de precizare duce la confuzii — e asta una din ciudățeniile logicii — și, dealtfel, cred că, de pildă, Kant intenționat recurge la prea mari precizări, care-l fac uneori așa de greu de citit.

Deputatul era din ce în ce mai descompuns de îngrijorare și mânie. Se plimba prin casă agitat, invocând anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibilă. Îl priveam liniștit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumătate milion aur — deși îmi dădeam seama ce însemna asta în viața mea. Semăna în clipa asta cu filozoful sceptic și detașat de lucruri, cu blazatul care nu lua în serios nici o catastrofă, nici o dramă, pe care îl știau cititorii gazetelor tot atât de puțin cât seamănă cu portretul dăruit de o actriță admiratorilor ei fotografia instantanee făcută pentru pașaport.

Peste câteva zile a și început acțiunea juridică. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui și au pornit acțiuni paralele.

Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu ochii ei albaștri și neprihăniți, a intervenit în discuție cu o pasiune și o îndârjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, amenința, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum.

— Fată dragă, te rog nu mai interveni... lasă-mă pe mine să mă descurc singur.

Mă privea uimită, și decolorată.

— Cum asta? Dar nu vezi că toți vor să te înșele... Pentru că ești prea bun...

Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.

— Nu te înțeleg deloc, dragul meu; la ședințele de seminar, la Universitate, discuți cu patimă și te cerți cu toată lumea, pentru că susține că niște celule, acolo, mor sau nu, iar aci, când discuți cu el, te lași atât de moale.

Mă cuprindea o nesfârșită tristețe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înțelegea că poți să lupți cu îndârjire și fără cruțare pentru triumful unei idei, dar în același timp să-ți fie silă să te frămânți pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să lovești aprig cu coatele.

Am știut, mai târziu, că aveam o reputație de imensă răutate, dedusă din îndârjirea și sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranța mea intelectuală, în sfârșit.

Toți, judecând după ei înșiși, aveau aerul să spună: dacă atunci când n-are vreun interes material e atât de pătimaș, ce trebuie să fie atunci când îi sunt interesele amenințate?

Am consultat doi dintre cei mai reputați membri ai baroului, care mi-au spus că dreptatea e de partea mea și că voi câștiga negreșit procesul. Între timp, ca să-și justifice cel puțin ei înșiși pornirea împotriva mea, ai mei, toți de acord cu unchiul, mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter și povesteau împrejurări din viața mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am întâlnit cu prilejul parastasului și abia de am schimbat câteva vorbe tot timpul. La ieșirea din biserică le-am spus că accept propunerea lor. Diferența, la drept vorbind foarte importantă pentru mine, împărțită în câteva părți, era pentru ei fără prea multă însemnătate; totuși, când le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț. M-au îmbrățișat cu toți, chiar unchiul, mi-au spus, parcă plângând de satisfacție, că întotdeauna m-au știut om de inimă, că e un gest pe care nu-l vor uita. Inert, ca un manechin, și dezgustat, mă lăsam sărutat de buze fade, iar ei erau așa de plini de bucuria lor, că nici nu băgau de seamă dezgustul meu. Cred că erau acum tot atât de sinceri ca și atunci când mă calomniau. Un proverb e de părere că dacă vrea să-și înece câinele, țăranul spune că e turbat. Mult mai exact ar fi adevărul acesta formulat însă așa: Când țăranul are interes să-și înece câinele, începe să se convingă, din ce în ce mai mult, că e turbat. E greșit să socoți că la firile mediocre inteligența rămâne deasupra intereselor. La origine (Bergson are neîndoios dreptate) inteligența n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas și azi același lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental și inteligența. În afară de un număr infim de perverși — dacă or fi existând cu adevărat — nimeni nu poate face răul, dacă inteligența lui nu-i primește asta. Numai că această inteligență e un consilier extrem de servil la cei neevoluați și, asemeni curtenilor lași, justifică orice. Lupul crede sincer că mielul îi tulbură apa, și despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru că e crâncen convins că altminteri va fi ucis el.

Iată ce gândeam când cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a invitat pe toți la o masă mare, de împăcare. Nevastă-mea, care din cauza discuțiilor devenise odioasă tuturor celorlalți, acum, când a aflat de hotărârea mea, era nemângâiată și-i ura pe toți. Deși îmi dădeam seama că face asta în bună parte din dragoste pentru mine, totuși aș fi vrut-o altfel. Abia a primit invitația la masă.

A fost o mare și penibilă sărbătoare de familie. Flori pe masă, mici daruri, surprize pentru fiecare sub tacâmuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o brățară meschină pentru nevastă-mea, daruri care nu mi-au făcut nici o plăcere, căci nu erau dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperită.

Deputatul a fost într-o vervă care a stârnit hohote de râs. Deși nu făcuse decât o vagă Facultate de drept, avea o avere frumușică, parte luată ca zestre, ca, de pildă, casa și o vie la Buzău, parte datorită politicii, căci era în vreo câteva consilii de administrație. Avea reputația că e un spirit al realităților, că nu lupta cu morile de vânt. Afară era un viscol care troienise străzile, oprise circulația tramvaielor și zgâlțâia ferestrele. Înăuntru era cald, era lumină multă, șampanie, iar senzația de bucurie pentru toți se găsea sporită de plăcerea de a fi într-un interior atât de agreabil și negreșit ospitalier.