Camil Petrescu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Masa era pusă acum în sufrageria cea mare și bogată ca în zilele tinereții. Era un lux prăfuit și întunecat parcă, fiindcă mobila era lăcuită castaniu și se stacojise, iar scaunele, reci și înalte. Unchiul Tache, cu un șal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, căci nu mânca decât cartofi fără sare și macaroane la tavă. Deputatul era, firește, în vervă și într-adevăr era amuzant. Cred că mama nu putea să-l sufere și avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. E și adevărat că era foarte temut ca „gură rea”, iar colegii lui spuneau despre el:

— Ascultă-mă pe mine, e mai bine să fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decât dușman.

Era unul dintre puținii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziție, dar chiar de gazetele de seară democrate până la socialism, căci „nu era sectar”. N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil și împăciuitor în principii. Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureștene, socotit printre „intelectualii de rasă”.

— Ei, Nae, ce se aude, intrați sau nu intrați în război?

N-am înțeles bine dacă prin acest „intrați”, în loc de „intrăm”, unchiul Tache înțelegea să lase doar partidului liberal problema intrării în acțiune, sau folosea persoana a doua numai pentru că el se și considera mort.

— Nene Tache — căci deputatul era mai tânăr cu cincisprezece ani — de ce să intrăm, când putem avea Ardealul fără război? Înțelegi dumneata ce formidabilă situație va avea România când, la încheierea păcii, vom prezenta nota noastră, având la spate o armată intactă de opt sute de mii de oameni? Cine să îndrăznească să te refuze? Puterile, care până la sfârșit se vor fi măcinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Brătianu o fi știind el ceva... că nu degeaba e șef de partid. Dealtfel, eu am încredere în steaua României... în politică nimic nu se poate realiza decât prin încredere.

— Și atunci?

— Și atunci... stăm cu arma la picior și așteptăm.

Respectul pe care toți îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. Era acum — așa uscat, negricios, cu mustața mare — cu adevărat șeful familiei. N-aș putea spune însă că nouă, celorlalți, deputatul nu ne-a plasat câteva ironii, care nu au supărat deloc pe bătrân. Am impresia că nici unul, nici celălalt nu l-au iubit pe tata. Găseau amândoi — ei, care făcuseră avere — că fusese nepractic și neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viață foarte agitată, încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii. Nu-i putuseră ierta că s-a însurat cu o femeie săracă și cred — după bunăvoința distinsă cu care au acceptat pe nevastă-mea — că nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, către sfârșitul mesei a și venit vorba despre tata...

Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevastă-mea dacă și ea urmează filozofia. Nu știu de ce, intimidată sau înțelegând că mă întovărășește pe mine la curs, i-a răspuns afirmativ.

— Așadar — și parcă surâdea — studiați amândoi filozofia? Răspică domol silabele cuvântului filozofie.

— ! ? Da...

— Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... — și încă și mai ironic — și ce filozofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă... filozofia v-a condus la amor. Rostea „amor” cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curățat nasturi.

Toți au început să zâmbească, numai pentru că au văzut că unchiul Tache se amuză.

— Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniți vreodată la filozofie. Ar fi dureros. Mai rămâne să faci politică, tot în felul în care a făcut-o bietul Corneliu, care, dacă nu mă-nșel, era și el tot filozof. Și întorcându-se, cu obrajii aproape căzuți, ras de tot, către figura uscată și negricioasă: Nene Tache, orice ai spune, e fermecătoare naivitatea să crezi că tu poți îndrepta o țară.

Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atâta ușurință despre tata, dar parcă eram și eu înrâurit de sfiala îngrijorată a celorlalți în fața unchiului de care depindea viitorul nostru.

— Își cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mârâia cu acreală bogătașul, căruia cheltuiala îi făcea rău, chiar la alții și chiar după ani de zile.

— A, în privința asta, nene Tache, nu mă împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, și Nae își mângâia grav și ironic reverul hainei. Iscălea cu același entuziasm un articol de gazetă ca și o poliță. Mie îmi plac și mi-au plăcut totdeauna entuziaștii... de la distanță. Vreau să-ți spun, de pildă, că n-aș vrea să fiu deloc copilul unui entuziast, și de câte ori pronunța cuvântul entuziast, îl dansa cu surâsuri, spre bucuria bătrânului inginer și antreprenor, care lucrase toată viața numai cu cifre.

O priveam pe nevastă-mea, cerându-i parcă iertare și ea îmi surâdea împăciuitoare și inteligentă.

— Drept să-ți spun, n-am pomenit un om care să fi avut mai puțin noțiunea banului ca el. De ce crezi că nu mi-a vorbit o jumătate de an? Scosese o gazetă, nu știu cum îi spunea, și mi-a trimis-o și mie. De cetit n-o ceteam, că nu mă interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...

— A, nu... nene Tache, nu se poate spune că bazaconiile susținute de Corneliu nu erau amuzante, și, turnându-și anume cu încetineală în pahar, deputatul surâdea perfid. Cel puțin pe mine mă amuzau enorm discuțiile de principii.

— ...dar împacheta în ea Gligore ghetele, când mi le ducea la cârpit. Într-o zi mă pomenesc cu o carte poștală a administrației, ca să plătesc abonamentul. Am crezut că e o glumă. Peste vreo lună, altă carte poștală. Ei, m-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi, la poștă. Când, mă întâlnesc cu Corneliu. Că de ce n-am plătit abonamentul? Cum asta? „Abonamentul pentru gazetă”... De ce să plătesc? Ți-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru că ai vrut... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Și din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumătate de an. A... altfel, ca și Ștefan cel Mare, „de felul lui era iute la mânie”, după cum ne spune Ureche.

Afară de ai mei (care au zâmbit numai), ceilalți au râs zgomotos, amuzați de acest „joc” spiritual, care mi s-a părut stupid.

Masa era surprinzător de bogată, totuși toți mâncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului.

— Ei, Ștefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strângător, dacă n-ar fi risipit atât... v-ar fi lăsat și vouă să trăiți altfel decât trăiți (va să zică, deși avea aerul că ignorează, știa că trăim în dificultate, când părea că plutește pe deasupra). Dealtfel, îi semeni leit. Acum văd că te-ai însurat și tu tot din dragoste.

— Unchiule dragă — i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulțumirea — drept să-ți mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moștenire. Căci moștenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori, părintele care lasă avere copiilor le transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu cocoașă rigidă ca o buturugă). Orice moștenire e, s-ar putea zice, un bloc.