Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Lui Siscovitz? chiar lui?

— Da... și știți cum sunt ovreii? nu mai scapi de ei.

— Pardon, Siscovitz susține că e numai pe jumătate ovrei...

— !?

— Păi, zice că de vreme ce e căsătorit cu o femeie botezată, el e numai pe jumătate ovrei. După ce toți râd, Nae Gheorghidiu îi oferă țigări nepuse în comerț „Alexandra” și îl întreabă pe creditor, cu o voce duioasă:

— Ai copii, domnule Ziegler?

— Am, domnule deputat, am doi băieți și-o fată, răspunde modest, dar căptușit cu mândrie, cel întrebat.

— Bravo, să-ți trăiască... Mari?

— Fata-i la institut, la Viena, e în clasa șasea, dar face și pianul...

— A, îi place muzica, bravo... Are talent?

— Profesorul Sauer spune că va obține mari succese dacă se va ocupa de aproape... Are simțul muzicalității...

— Bravo... Ce plăcut lucru e să ai o fată care să știe să cânte la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred că nimic nu înalță pe om mai mult ca muzica. În vremurile astea materialiste, când omul se gândește numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, băieți ai?

— Sunt, aici la școala evanghelică, unul într-a treia, iar altul într-a cincea. Bucuros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii înduioșați și elogiul muzicii, dă o mulțime de detalii despre capacitatea sportivă și despre talentele fiilor lui.

Târziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei și își exprimă oarecare temere cu privire la vamă.

— Ei, cu vama... aranjăm noi, spune așa, într-o doară, Nae Gheorghidiu...

— Ați fost la Ministerul de Finanțe? Ați aranjat?

— Nu... da facem și noi ca țăranul din anecdotă...

— !?

— Nu știi ce-a făcut țăranul din anecdotă? Îl întreabă vameșul, bănuitor: „Ce-ai în sac?” „Păi, ce să am? Nutreț pentru iepuri...” „Nutreț pentru iepuri hai?” „Da, nutreț pentru iepuri.” „Ia dăsfă sacul”, iar când țăranul desface sacul, vameșul dă de tutun. Se uită la el amenințător: „Hai? nutreț pentru iepuri e ăsta? D-asta mănâncă iepurii?” Da țăranul de colo, ridicând din umeri: „Treaba lor, eu asta le dau să mănânce...”

Și urmează încă alte întrebări, alte anecdote.

Dar, dezastru: din vorbă în vorbă, a trecut timpul și casierul a plecat, cecurile sunt închise în casa lui specială (domnul Ziegler e uimit, căci n-a mai pomenit asta), dar domnii sunt atât de binevoitori... Totuși reprezentantul se simte dator să-i anunțe că va telegrafia la vamă să se oprească transportul.

Ziua următoare abia îl poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon, acasă, în timpul prânzului. Deputatul e indignat până la cutremurare.

— Bine, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nici să mănânc în liniște, ca omul, nu mă lași? Îmi stă peștele-n gât și dumneata vrei să-ți vorbesc la telefon! Și i-a trântit aparatul în agățător.

A doua zi veni telegrama de la Berlin că exportul aramei a fost interzis, iar transporturile rechiziționate în drum. Suma de un milion era salvată. Ca să nu fi făcut drumul la Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare.

Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina, mai ales că acum greul cădea pe mine.

Băiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoză a intestinelor sau așa ceva, iar din cauza asta tatăl lui nu se dezlipea de lângă pat, decât ca să se ducă la doctori și să-i implore să vie la alte ore decât cele hotărâte, „că e grav”.

Lumânăraru începea muncile la moșie, căci eram la începutul lui martie, și venea din ce în ce mai rar pe la uzină. În ultimul timp începuse să publice într-o mare gazetă economică o serie de articole, despre valută și devize, care desigur îi luau timp și mai mult. Făcea profeții sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.

În felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumânăraru. Călca mărunt, deși era lat în spate, și avea mustață, lipitoare neagră pe buza groasă.

— Păi bine, domnule Vasilescu, dacă profeția dumitale nu s-o împlini?

— Nu s-o împlini și pace. O să mă omoare cineva? Totul e să ai și tu o părere acolo, că dacă se adeverește, pe urmă toți strigă: iată, Lumânăraru a avut dreptate. Dacă nu se împlinește, toți uită... Când însă n-ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poți să ai. Dacă iei bilet la loterie, nu e sigur că ai să câștigi... dar dacă nu iei, e sigur, negreșit sigur, domnule Gheorghidiu, că nu câștigi. D-aia m-am înscris într-un partid... Poate că n-o să izbutesc nimic... Ce are a face? Să fii înscris acolo... nu se știe.

Într-un fel, tipul începuse să-mi fie simpatic. Într-o zi, neliniștit de soarta întreprinderii, ba chiar destul de amărât, căci peste câteva zile închiderea fabricii era de neînlăturat, i-am spus privindu-l în ochi:

— Mi se pare că n-am făcut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumânăraru.

Și competintele meu, simplu:

— Mi se pare și mie.

Am tresărit ca ars, căci o confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă.

— Cum? Chiar suntem amenințați cu lichidarea?

— De, eu știu? Mi se pare că ne-am cam încurcat... Așa sunt afacerile... a ieșit rău. Dacă ieșea bine... nu era bine?

— Cum asta: „dacă ieșea bine... nu era bine”?

— Așa, cum îți spun... ia cetește drăcia asta, că n-am ochelarii la mine, și-mi întinse o hârtie adusă de servitor.

— Societatea tramvaielor ne întrebă dacă-i putem livra, în termen de două săptămâni, o tonă de nituri de aramă și două tone de sârmă. Și am așteptat întrebător. Ei, ce zici?

— Cum: ce zic? De unde să știu eu?

Am rămas trăsnit... Dar asociatul meu era într-unul din acele goluri sufletești când, după o încordare prea lungă, personalitatea e incapabilă de cel mai mic efort, simțea venind lichidarea, sau ce, nu mai știu, destul că m-a privit lung, surâzând, și pe urmă, ghicind parcă în ochii mei o corectitudine fără margini, ca un câine în ochii stăpânului, când înțelege mai sigur de orice asigurare, gândul prietenos, s-a uitat lung la mine și și-a scos ochelarii.

— Domnule Gheorghidiu, îți fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmașine, cum le mai spune... În viața mea n-am...

Eram uluit.

— Cum, în viața dumitale...? Ce vrei să spui? Păi n-ai avut o fabrică de clopote? Cum ți-ai câștigat averea?

A zâmbit larg și obosit parcă de digestie, jucându-se, așa, cu tamponul de pe masă.

— N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericești în piața mare... Asta-i tot ce am avut.

Mi se pare de necrezut.

— Și atunci, de ce ai luat uzina asta...?

— De ce să n-o iau? Nu-i o afacere?

— Dar dacă nu te pricepi?

— Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut și fabrică de săpun, n-am și acum tipografie, de tipăresc cărți, n-am cumpărat și cincizeci de vagoane de pește sărat, la Galați? Parcă la alea m-am priceput? Așa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Și-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, dacă nu pleca inginerul, nu proprietarul... așa-i că mergea?

Nu pot să-mi adun mințile...

— Dar bine, domnule, dacă nu te pricepi? Mă miram încă... știam însă că într-adevăr, între altele, e și, așa gros, directorul unui institut de editură.

Și-a scos, cu un gest suspendat o clipă, ochelarii negri și, puțin enervat:

— Ești un copil, nu te supăra, domnule Gheorghidiu, că ți-o spun. Ce înseamnă aia, să te pricepi? Cine poate să prevadă totul...? Cine putea să prevadă că Germania va opri arama, chiar când făceam noi transportul? Dacă mai întârzia ordinul o zi, cinci milioane câștigam la comanda noastră. Așa... Dacă oprirea venea a doua zi, putea să se închidă de zece ori uzina, că noi vindeam arama... Negustorul care face socoteli și prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea totul. Și dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poștă, nu socoți pașii, mergi... Asta-i ca la curse. Parcă acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunța uneori nici numele... Joc așa la întâmplare și câștig... pe când cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd.