Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Alt tropot pe șosea... alt grup, mai mare încă, vine din târg.

Oamenii mei strigă acum singuri, încălziți, când văd că sunt alții mai slabi de înger ca ei:

— În curte...în curte, pe dreapta.

Al treilea grup, o companie întreagă cu ofițerii ei, vine fugind îngrozită:

— Loc, faceți loc!

Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:

— Stați!

Dar nu vor să asculte, zbiară numai:

— E retragere... suntem cu domnul căpitan.

Și s-au oprit în așteptare, cum pândește un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.

— Domnule căpitan, unde plecați?

— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Și îmi spune cu ce companie e.

Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:

— Nu e nici un ordin de retragere...intrați în curtea asta, și le arăt o curte pe stânga.

— Trebuie să trec.

Urlu către ai mei:

— Niculae Marin, băgați baioneta în cine vrea să treacă de voi.

Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.

Iar se face liniște. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situația regimentului vecin.

— Noi nu intervenim?

— Mi se pare că nu.

Simt o bucurie de scurt zbor, ca și când nu mai sunt scos la lecție când nu știu nimic, de un profesor rău:

— Așteptăm aci?

— Ce vrei să facem?

Vine din urmă și sublocotenentul Orișan, ca să vadă ce e. Gloanțele s-au rărit acum și mai mult, răpăiala de focuri a devenit scăzută ca o cicăleală.

Orișan are obsesii tactice:

— De ce nu intervenim?

— Nu știu.

— Domnule căpitan, văd că și artileria noastră e inactivă ca și a lor.

— E luptă de stradă... Ce să caute artileria?

— Să tragă în rezerve... în noi.

— Las-o mai bine așa.

— Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. Hai până la pod.

— Haide...

Căpitanul ne întreabă, nemulțumit:

— Ce să căutați acolo?

— Să vedem ce e.

Apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu.

Casele cu curți mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în față garduri înalte. Am luat călăuza cu noi și mergem înainte. Mai vin din sus răniți și oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.

Dintr-o curte suntem chemați.

— Cine sunteți?

— Din XX... dar dumneavoastră?

— Comandantul lui XR... Care-i situația?

— XX e încolonat pe șosea... două companii ale dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.

— Faceți-le rezerve, întărește Orișan.

Suntem acum de-a binelea în târg și lumina a coborât.

La o mică răspântie, în fața unei brutării, pare-se cu masa goală de pâine în afară, câteva umbre... Încremenim pe loc.

— Cine-i? Stai!

Nici un răspuns, umbrele au dispărut.

— Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am nici un cartuș.

Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în buzunar și nu găsesc nimic.

— Nu-l am, cred că l-am pierdut.

Și ne întoarcem la ai noștri.

Au scăzut focurile mari și impresia e poate din cauză că și lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofițeri din XX, veniți dinapoi. Sunt toți cu sufletele îndoite.

— Cine ar fi crezut? aruncă unul și toți tac gândind la fel abătut.

Mai discutaserăm între noi la popotă și eu fusesem în discuție ceea ce se numea pe atunci un „antiintervenționist”. Pesimismul meu e și mai greu acum, iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă științifică, atunci când spun:

— Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.

Căpitanul micuț și prea gânditor întreabă cu teamă:

— Crezi că ne vor ataca?

— Socot că da... Azi au fost surprinși, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.

Ofițerii mă aprobă cu privirile grele și obosite, cu gândurile aiurea.

Noaptea scurtă de vară e pe sfârșite. Focurile s-au stins târziu, ca după o serbare de noapte, și acum întunericul se strânge, fără să se facă opac.

— Cum vom putea sta mâine așa pe șosea? Ce facem?

— Hai la compănii și om vedea.

Oamenii mă întreabă și ei ce facem. Suntem neliniștiți, căci dacă ne apucă ziua, așa încolonați pe șoseaua albă, suntem pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape liniște și liniștea asta, când știm că toți ochii sunt deschiși ca ai șerpilor în umbră, că și ceilalți așteaptă poate, ca și noi, e mai grozavă ca lupta.

Începe să se alburească întunericul care-și pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenușii și ei, nu se mai disting deloc.

Sosește din urmă colonelul, greoi și masiv.

— Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.

Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbușește sub greutatea lui. O iau la fugă după el, și oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie și de morcovi. Ghetele subțiri de șevro se încalță cu pământ ca niște galoși. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu pașii mari, care fac să sară pământul fărâmițos în dreapta și în stânga. Mă întreb în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. Toată priveliștea cu linii subțiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înțeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă și după ce am alergat prin ea, începem urcușul unei coaste. Înțeleg și mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care și-a pierdut, peste garduri și pârâu, forma.

Ne-au văzut și începe miorlăitul lung al gloanțelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuți... Mă emoționează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniți în acest război.”

Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, și culeg din merele scuturate, cine știe, trântite de gloanțele care lovesc în trunchi.

Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele și balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toți după colonel, de parcă ne-am ține de mână.

Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept și înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.

Iată-ne pe toți, mai mult îngrămădiți, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din țară, paralele, coloane de soldați. Pe șosea și peste livezi. Vine și artilerie, vin și căruțe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, și lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braț nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un pumn.

Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții când străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spânzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt și voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sunt șterse, indiferente.