Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria și Ana Mănciulea.

Înăuntru e chef cu strigăte și cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui și fața rotundă de țărăncuță sănătoasă.

— Ce-i cu dumneavoastră aci?

— Petrecem, domnule ofițer... petrecem și noi de bucurie că au venit românii noștri... Poftiți și dumneavoastră, că avem pui fript și vin bun...

Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu știu cum să-ncep. După înfățișare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.

— Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceți spionaj.

Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca niște marchitani.

— Vai, domnule ofițer, cum se poate să spuneți asta? Auzi?! Să spuneți că suntem spioane? Și noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noștri...

Mă întorc și las lucrurile cum au fost.

Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.

— Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziție, arestează-le și lasă acolo un post până mâine.

Mă întorc, fac o nouă percheziție la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, și, negăsind nimic, le spun totuși că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârșite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieșit un mormânt.

După miezul nopții, a început să plouă și apa se scurge șiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin șiroaie de dedesubt de ne udă culcușurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alții, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă.

— Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?

La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea și cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.

— Domnule colonel...

— Ce-i, domnule? și de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului.

— Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?

E uimit:

— Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele...

Reiau înfiripat:

— Domnule colonel... am un post acolo...

E furios.

— Lasă-mă, domnule, înțelege odată...

Totuși, abătut, nu știu ce voi face, și stărui:

— Ce să fac cu ele?

— Ce să faci? Împușcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împușcă-le...

Mi se face gol în cap. Plec aiurit.

— Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?

— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?

— Domnule maior, mă scâncesc enervat.

— Du-te, domnule, la colonel și-ntreabă-l.

— Am fost.

— Ei, și? Ce ți-a spus?

Nu prea îmi vine să mărturisesc.

— Mi-a spus să-l las în pace... Să le împușc și să-l las în pace.

— Floroiule, ți-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeți să nu facă nimeni zgomot în timpul marșului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne.

— Domnule maior, ce fac?

— Lasă-mă, domnule, în pace... Împușcă-le dacă ți-a spus colonelul și termină, fugi la pluton.

Mă hotărăsc să las și eu pe caporal, să facă așa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.

Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, și plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alții și înjură amărâți. Se amestecă mereu rândurile.

Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră.

— Dom sublocotenent...

— Ce e, mă? Cine ești?

Și, mereu în șoaptă, răsuflând greu:

— Eu. Niculae Zamfir, caporalul...

— Ei, ce?

— Am adus femeile alea cu noi.

— Mă, ești nebun?

— Uitați-le...

Amândouă, în cămăși, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.

Las lucrurile așa.

În zori poposim într-altă râpă.

— Domnule maior!

— Ce e?

— Caporalul a venit cu femeile...

Cât e de gros, maiorul se crucește.

— Aici?

— Aici.

— Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă.

Ceea ce și fac, bineînțeles.

A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârșit... Luăm o poziție de plecare într-un luminiș de pădure și ne pregătim sufletele cum se pregătesc coșciugele și hainele morților. Formele și culorile devin iar ireale.

Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toți ofițerii în cerc. Totul e palid.

— Colonele... va să zică ne-am înțeles?...

Ascultăm abătuți explicațiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.

Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:

— Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Și curentul e iute...

Brigadierul rămâne nedumerit.

— De, știu eu?... Să puneți pe cei mai înalți la dreapta... Să se țină oamenii unii de alții... Ce vreți să faceți?

Orișan surâde și mă privește consternat.

Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare:

— Și pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele...

Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândește la asta. Își apropie sprâncenele stufoase.

— De, știu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceți niște căngi ca să smulgeți sârmele din apă.

Acum își întinde mustața mare, căruntă.

Ne privim unii pe alții cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc?

Colonelul gâfâie emoționat, palid, neliniștit.

— Da... sigur... vedeți... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu țevile ațintite de cu ziuă...

— Or fi, da ce vreți să facem?

Corabu, negricios și îndesat, se apropie și arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moț stâncos:

— Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziția.

Zâmbim vag cu toți, ca în fața unei imposibilități, și generalul întreabă disprețuitor:

— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?

Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofițer reglementar, răspunde scurt:

— Îl iau eu, cu compania.

Generalul îl privește și mai disprețuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, și găsește că nu merită nici un răspuns.

— Așa, colonele... Și uitam să-ți spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii.

După un scurt schimb de vederi între comandanții de batalioane, se găsește că e rândul nostru să fim trecuți la rezervă...

Nu știu, răsuflu ușurat. Încă două-trei ore câștigate față de ceilalți.

Asta prețuiește ca o amânare de operație, cu câteva minute.

De cu seară ne punem în mișcare și pe la miezul nopții, după ce străbatem, în liniște de mormânt, distanța de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiți acolo. Se știe că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie.