Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Ne atacă, domnule sublocotenent.

Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănușile și ies în fugă pe ușă.

Aproape de prânz mă întorc obosit și flămând.

— Mein Milch-Kaffee bitte ...

— Und mein Mann ? și aduce iar cafeaua.

— Es wird zum Morgen sein .

Adesea ne plimbăm după-amiază pe ulițele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldați de ai noștri și curieri de la regiment.

În ziua aceasta tomnatică și luminoasă de septembrie — cum venim spre popotă — târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porți zăvorâte și nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porțile grele de stejar, ca în niște temnițe.

Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu știutul șorț albastru, a ieșit dintr-o curte pe furiș, cu o mișcare de șoarece curajos, și dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică și tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.

La popotă aflăm vești tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjește faptul că nu suntem, încă schimbați. Ne e dor de liniște și aci zilnic suntem sâcâiți de patrulele ungurești din Fischer și Stena. Dimineața și seara suntem regulat alarmați de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.

Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toții, sub protecția platelor și insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereți: „ Dein Vaterland sollest du ...” etc.

Vine soldatul popotar al regimentului și este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.

— Să trăiți, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniți dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine.

Dacă zice domnul sergent Florea, așa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, așa.

La poartă s-a oprit însă din goană un călăreț și, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniștite, în odaie a și intrat un flăcău îmbrăcat țărănește, asudat și de abia răsuflând.

— Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpați-ne!

Comandantul batalionului îl măsoară liniștit cu ochii mici verzui, cu mustața întrebătoare:

— De unde ești?

— Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulțime de tunari și adună vitele oamenilor. Pe cine se împotrivește, îl gătește cu arma.

— Sunt mulți?

Dar băiețandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit și frământat de cele de acasă.

— Sunt mulți, domnule comandant. Și parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu — să tot fie la cincizeci-șaizeci. Au descălecat la primărie.

Căpitanul Floroiu — căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul și e în rezervă la divizie — stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă își schimbă privirea liniștit, pe fiecare pe rând, și se oprește asupra mea. Ca toți novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete și cu voce importantă:

— Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ți plutonul și vezi ce este. Dacă poți, intră în sat și strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se știe că o parte din populația sasă ne e înverșunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci perchezițiile.

Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Prin ambele șanțuri pline de buruieni ale șoselei așternute cu praf de munte, înșirați unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat.

Pentru întâia dată am răspunderea unei acțiuni. În mic sau în mare — în fața morții — evident că lucrurile se petrec la fel. Și eu am impresia că am să dau o mică bătălie „în stil mare”. Voi împărți deci plutonul în linie de trăgători și în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii aleargă — timpul trece, material de iute, și eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aș lua-o prin tarlalele de porumb roșiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.

Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperișurile lui roșii de țiglă, cu biserica săsească, ascuțită, cu un tăiș înfipt în albastrul cerului.

Și timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le.

Dar, la cotitura șoselei albe, apare un călăreț cenușiu.

În porumb! Ne trântim toți pe brânci în șanț sau după mușuroaiele de pământ afânat și uscat de la rădăcina cocenilor.

— Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageți nimeni, băieți... nu trageți, nu trageți! Soldații mei își dau ordine singuri. Nu trageți nimeni!

Călărețul se apropie tot mai mult, legănat în șea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de pași în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, și pe urmă încă unul.

În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul șoselei albe, ei sunt singura mișcare.

O „recunoaștere”. Oamenii sunt încălziți. „Nu trageți, măi, nimeni”. Ordonanța de lângă mine are și ea curaj — acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.

— Facem rost de cal și de pături, domnule sublocotenent.

Privesc înfrigurat: un călăreț se apropie legănat, pe șoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate și cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, oprește totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?

Se apropie tot mai mult... E la o sută de pași. Îi văd fața, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Privește peste dealuri și nu știe că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl așteaptă. Privește spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbușit, nevăzuți, soldații.

Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de pași. E un flăcăiaș cu ochii ca măslinele, cu fața pătrată, umerii obrajilor prea ieșiți, cu mustața mică, neagră, tunsă. Mișcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte și să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare și, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea și eu o armă în mână, și acum mă întorc să dau ordin celor din șanț cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toți tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionați, cu ochii imobilizați, hipnotizați parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuție...

Cântecul se aude acum lămurit. Aș putea să-i vorbesc, obișnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călărețul se oprește și privește cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.