Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Orișan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiți că riscurile sunt mai mari?

— Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, și la Bran o sută sau două.

— Ei și?

— Cum „ei și”?

E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri.

— Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puțin, Orișan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i așa?

— Mmda...

— Dacă se ceartă cu alt american și se provoacă la duel: „Cel ce va scoate semnul negru, să se împuște până a doua zi”, atunci, nu-i așa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e?

— Mmda... asta e.

— Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i așa, un risc de sută la sută? La fel cu noi.

— Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică?

— Divizia hotărăște să cucerească un sat cu o companie, și așez pe masă cu un gest secundar furculița, cuțitul, solnița, ca și când aș vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând.

— Ei da...

— Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci și opt de companii... și, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăște că XX va da compania, iată-ne ajunși la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârșit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci și cinci la sută și când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câștigat lotul cel mare.

— Atunci cam are dreptate, hotărăște căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanțe: Nu vă mai certați acolo... Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanțele se ceartă cu popotarul pentru ofițerii lor.

Popescu și ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor:

— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.

— Sigur — întărește altul — dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.

Se pornește iar o larmă cu clinchet de veselie și strigăte.

E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inși care nu sunt în avanposturi. Și totuși e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecințe, ca un lux de eunuc.

Protestez și eu.

— A, să ne înțelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?

Câțiva convin.

— Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Și chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.

E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.

— A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.

— Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orișan... Noi nu am susținut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanță dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule.

Eu susțin că noi, care suntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe cât de aci înainte, suntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.

Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.

— Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?

— Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decât dacă ești ucis cu alți zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.

Popescu se întoarce ușor spre dreapta, ca și când s-ar feri de ceva nevăzut și pe urmă ridică umărul.

— Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...

Și nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.

De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnișuri (cu pădure mică și pășune) ale văii, în fundul căreia e șoseaua albă, înaintează un lanț puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte și se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.

Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfășurăm. „Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri.

Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deși sunt foarte nervos. Sunt destul de puțin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu știe ce are să facă, așa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta și vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiți că artileria ungurească e inofensivă și iau în brațe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:

— Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?

Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna.

— Lasă, domnule, proiectilul jos.

Din fanfaronadă mereu, înmănușat, vin cu el în brațe, cum aș duce un copil înfășat spre grupul lor. Sunt furioși, se dau în lături și răcnesc la mine:

— Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.

Cu o mutră ipocrită, de fată șireată:

— Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.

— Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiți.

Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... și îngheț și azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.

Când mă întorc la camarazii mei înțeleg toată nedelicatețea gestului meu. Știu bine că sunt un grup de oameni care și-au făcut mai mult decât datoria și, acum când scriu, știu că în afară de două-trei excepții, au fost poate cei mai de ispravă ofițeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească și inutilă le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreție penibilă.

Peste vreun ceas, lanțul de trăgători inamic părea încremenit în loc și asta mă neliniștea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ți permite să asculți, în golul înaltului, ecouri și amenințări...

— Înconjoară satul și ne taie retragerea! izbucnește hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea și cetatea, înaintea lor.