Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig...

De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei.

— Domnule sublocotenent, sunteți bolnav.

După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuți că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.

Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, și doi oameni se culcă peste mine. Era și timpul. Mi se încleștaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niște perne grele și totuși îmi pare că sunt prea ușori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleștat. Noaptea asta nu se va mai sfârși niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârșită. Când îmi dau seama că mi-e atenția înghețată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, și când știu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire și absență de la realitate, înțeleg că niciodată nu voi ajunge la încenușarea zorilor.

De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Dușmanul n-a dat însă nici un semn de viață, iar când această noapte, de febră rece, totuși trecu, poiana și pădurea înfățișară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir și oamenii îmi privesc buzele arse, fața trasă, și zâmbesc și ei.

— Grozavă noapte, dom sublocotenent.

Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum.

— Și vouă v-a fost frig?

— Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul și ceilalți clatină cu amărăciune din cap.

La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, și încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marș spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase și privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiți strâmbe și tufișuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiș și răchită atacuri, tranșee care rezistă, fierberea de moarte a nopții.

E o mișcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.

Trupe, căruțe, militari care umblă forfota, în vreme ce alții se plimbă liniștiți ca și când mișcarea nu-i privește. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.

Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de școală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toți, căci, desprinse de voința noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care amintește de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămurește rostul focurilor aci, continuându-și masa:

— Nu-i nimic... L-au împușcat pe sasul ăla pe care l-ați trimis voi ieri.

Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum și parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculițe și ochii ni se întâlnesc în aceeași plutire vagă, de vedere desprinsă. Orișan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu își prinde capul în mâini, și căpitanul, mic și feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă.

Maiorul, deși știe, întreabă cu dispreț acru cine l-a trimis pe sas la divizie, și întoarce apoi capul.

Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile și trei nopți o duc într-o continuă neliniște. O sete de moarte și o adevărată incontinență a stomacului. Sunt supt ca un cadavru și demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în țară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozește. Să mă duc bolnav de stomac în țară? Să plec de pe front din cauză că am „scaune” dese?

— Domnule, înțelege, vrei să te duci în țară?

— Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?

Mi se pare că ar fi ceva, așa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Țiganiada , care cer lui Țepeș soldați să-i apere de hoți.

— Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în țară?... Nu vezi ce prăpădit și jigărit ești?... Vrei, sau nu vrei?

— Vreau... dar nu vreau să știe lumea acolo... că din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii.

— Dar vrei să știe că ai plecat să faci brânză mare și ai murit ca un erou... de stomac?

Știu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orișan, Popescu și ceilalți când m-ar ști plecat de pe front, din cauza stomacului?

Băieții vin să mă vadă toți și aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior — se zice valoros — dar toți erau obișnuiți cu Dimiu, care se dovedise capabil și bun camarad.

Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc până peste cap și a patra zi, când aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje și, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat și eu.

Ordin să mărșăluim, cu cea mai mare iuțeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forțe inamice vom întâlni în cale. Știam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva...

Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaștere ofensivă. Ne țin însă prea mult în loc, după opinia lui Orișan, care găsește că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanță.

Ceilalți ripostează că avem în față trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci și forțele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfășurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedește că avem un mediocru serviciu de recunoaștere.

Și mai dovedește incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esențial al războiului: niciodată nu trebuie să desfășori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, și el, nu e decât o consecință a principiului fundamental: câștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaște cu adevărat psihologia războiului.

În șanțul cu buruieni al șoselei, așteptăm ca batalionul din față să-și deschidă drum.

— Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi „pesimiști” ai regimentului.

Orișan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală și surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofițer activ.

— Asta e înaintare? Nu vedeți că e câmpul plin de batalioane românești, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-ați văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe și n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?