Mihai Eminescu - Poezii

Odiseea cautarii si intelegerii Fiintei presupune incercarea de a iesi din "cercul stramt", distinctia intre eul empiric si cel superior, hyperionic, invocarea permanenta a fantomei iubitei si trairii complexe a dorului, tragismul viziunii care se arcuieste de la inceputurile ei genetice la sfarsitul escatologic: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric" (Scrisoarea I). Prin vis si gandire mitica se recucereste varsta aurorala a omenirii (varsta de aur), "Lumea ce gandea in basme si vorbea in poezii", se identifica Fiinta Neantului, se umplu golurile existentiale, se recupereaza sacralul, arhetipalul.

Prin nelinistea metafizica, semn doveditor al modernitatii de esenta, prin viziunile sale extrem de ontologizate, prin drumurile spre "samburul lumii", spre Absolut, mereu intrerupte de incertitudini, Eminescu se impune ca un mare poet al Fiintei, puternicul filon existential al operei sale determinandu-ne sa-i interpretam universalitatea prin afilierea nu doar romantismului, ci si tuturor formelor postromantice (simboliste, expresioniste, postmoderniste).

Arhetipalul marcheaza adanc eul eminescian in drumul sau spre fiinta. Sinele se identifica Dacului, iar Dacia este spre deosebire de Italia lui Goethe, a lui Eichendorff sau Stendhal, de Grecia lui H?lderlin sau de India lui Schlegel si Novalis, nu doar un taram al unei "idealitati", ci un habitat natural regasit in substraturile inconstientului.

Dacia simbolizeaza statul "organicist", al carui cult il avea Eminescu si in articolele sale publicistice. Dacia este simbolul sufletului, al frumosului natural, "protoistoric", al "tezei" (in sens hegelian), in timp ce Roma se arata a fi simbolul spiritului rece, neinduplecat. Eul eminescian poarta pecetea dacismului eroic si ascetic, indeosebi in comportamentul lui etic, titanian si demonic, al inceputurilor sau in ataraxia finala a poeziilor scrise in 1883.

Dacismul lui Eminescu este de asemenea ontologic, marcand o adancire progresiva in abisalul sufletesc. Locuinta subterana a lui Zamolxe se dovedeste a fi populata chiar de sinele adanc al poetului. Sarmis, prin sentimentul subordonarii fata de ordinea cosmica, e o prima ipostaza a lui Hyperion. Dacismul se identifica hyperionismului. Dacia lui Eminescu nu se insira pe firul hegelian al succesiunii civilizatiilor si devenirii spiritului datorate acesteia, ci este o imagine mitica pura; ea se topeste, asa cum observa Ion Negoitescu, "in haosul patruns de propriul sau plans" (I. Negoitescu, Poezia lui Eminescu, Bucuresti, 1970, p. 87).

Suflul divin genereaza o imparatie a sacrului. Romanii, spre deosebire de dacii in care arde focul originarului, au o privire rece, diluata, caci reprezinta istoria.

Eul dacic al lui Eminescu este primul care, oglindit narcisic intr-o lume a mitosului pur, suporta o diferentiere ontologica: el isi primeste, resemnat, botezul istoriei, traieste febril criza valorica si se muta din spatiul sacru originar in sfera imaginara, aruncand "straiul de purpura si aur peste tarana cea grea".

Exista o identificare intre poet si marii domnitori care apar ca proiectii arhetipale ale Eului eminescian. Decebal este o ipostaza a Eului tragic, adanc, infrant in inaltele aspiratii umane. Stefan cel Mare este ipostaza Eului care cunoaste suprema realizare de sine. Alexandru cel Bun simbolizeaza intrarea intr-un timp al cumpenei, al renasterii. Mircea cel Batran simbolizeaza si el dacismul reafirmarii.

Mitul national si cel supranational, impersonal al Fiintei se proiecteaza in constructii concepute si realizate in buna parte la modul imens si ciclic. La tot pasul dam de poeme cu aspiratii epopeice, socio-panoramice ce intentioneaza sa defineasca esenta si principiul universului, procesul de geneza si evolutie a lumii, mecanica vietii, sa descrie destinele omului si civilizatiilor sau sa dea expresie unui fior metafizic.

Apar si forme primitive si "nehotarate" care au informitatea unui bronz racit si parasit, in proiecte fiind introduse in devalmasie elemente istorice, clasice, mitologice, motive teologice si de filosofie antirationalista, cosmogonice si cosmografice. Se desprind lesne, in contururi clare, Ciclul dramelor istorice (al Dodecameronului dramatic, conceput in epoca 1874-1877), Ciclul panoramelor cosmo- si sociogonice ce urmareste tabloul lumilor stelare si civilizatiilor (poemul faustic Andrei Muresanu, diorama hugoliana Memento mori si basmul filosofic Povestea magului calator in stele, gandite in epoca 1869-1874), Ciclul Demonului, realizat in aceeasi perioada, Ciclul Luceafarului (sau veronian, cum l-a definit Perpessicius), care e publicat in 1883; Ciclul epopeic daco-roman (Sarmis, Nirvana sau Rugaciunea unui dac, Horiadele, Decebal, Crucea in Dacia sau Joe si Crist), scris in ani diferiti, si Ciclul Scrisorilor, scrise si publicate, cu exceptia celei de-a cincea, intre 1877-1881.

Versul "Ca s-explic a ta fiinta, de gandiri am pus popoare" din Memento mori vorbeste sugestiv despre intensitatea si amploarea demersului ontologic eminescian, pus sub semnul inaltului, adancului, vechimii. Predispozitia spre oglindire este universala fiind relevata de majoritatea cercetatorilor (George Calinescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Stefan Cazimir), care au considerat pe buna dreptate oglinda ca metafora centrala a operei eminesciene: "privea pe ganduri in oglinda lui de aur, / Unde-a cerului mii stele ca-intr-un centru se adun". Focalizand intregul univers intr-un centru, "oglinda" obliga realul sa se spiritualizeze, contururile materiale, ca si caracterul antropomorfic al eului dispar (asa cum se va intampla mai tarziu la Ion Barbu). Raman doar reflexele eterate, care sunt insemnele cunoasterii pure, narcisice. Oglinda reflecta nu fenomenul, ci noumenul, esenta ideala a lumii, adica insesi adancurile abisale ale fiintei. Ea ofera, in mod romantic, imaginea absolutului, a constiintei umane care se prezinta ca "o monada convergenta", "oglinda a totului divin" (Calinescu).

Intrucat Dumnezeu este arteficele, iar universul suprem opera, geniul ca personalitate titanica (hyperionica) si "compendiu al unitatii si absolutului", este oglinda suprema a creatiei, este Creatorul prin definitie. Cuvantul poetic surprinde heideggerianul joc de oglinzi al lumii (Reigen des Ereignens) care lumineaza Fiinta.

La cota cea mai inalta a intensitatii e trait si sentimentul iubirii, asociat celui al durerii. Iubita e mereu invocata cu imaginea ei pura, ideala de Venus Anadyomene, de Madona dumnezeie, dar apare – intr-un larg spectru realist-concret – de femeie neintelegatoare, de "comedianta veche", de "muiere a lui Samson", intr-un cuvant de Catalina terestra, sensibila doar in vis la marile chemari pasionale ale poetului-geniu. Actul identificarii depline a acestuia cu iubita esueaza. Poetul ramane singurul protagonist in teatrul iubirii: vaduvul.

Fiinta, in campul Erosului, se lumineaza si se intuneca respectiv, prin trairea prezentei iubitei si prin revelarea finala a absentei ei. Erosul sfarseste prin instaurarea tragica a suferintei, prea-plinul iluzionarii preschimbandu-se intr-un gol interior: "Strain de toti, pierdut in suferinta / Adanca a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic si n-am tarie" (Rasai asupra mea). Erosul se intalneste cu Moartea, intr-un distinct acord modern.

Alte mari motive eminesciene sunt roata si orologiul cu tema aferenta a orei douasprezece. Vremea se toarce si se retoarce, intr-o eterna miscare ciclica in cadrul careia se automatizeaza, imbraca masca de orologiu (Memento mori), renaste. Intre incremenirea eleata si curgerea heracliteana, poetul se vede imbratisand un timp ideal corespunzator miezului noptii. Este un timp al inhibitiei, dar si al veghii nestinse, al pluralitatii, dar si al unicitatii, al existentei, dar si al nasterii apropiate. Cumpana gandirii este identica cumpenei simbolice a timpului: "Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, / Si, somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama. / Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte, / S-asaman intre-olalta viata si cu moarte; / Ci cumpana gandiriimi- si azi nu se mai schimba, / Caci intre amandoua sta neclintita limba" (Se bate miezul noptii, 1876).