Anne Rice - Interviu cu un vampir

„Vrei să spui că putem să ne hrănim cu sînge de animale? ” l-am întrebat eu.

„Da”, mi-a zis el, după care a golit paharul, şi l-a azvîrlit în cămin.

M-am uitat la cioburi.

„Nu te superi, nu-i aşa?” m-a întrebat el arătînd spre pahar şi zîmbind sarcastic. „Sper să nu te superi, pentru că, oricum, n-ai avea ce să faci.”

„Ba v-aş putea alunga pe tine şi pe tatăl tău de la Pointe du Lac, dacă m-aş supăra,” am zis eu. Cred că atunci m-am enervat prima oară.

„De ce-ai face una ca asta?” m-a întrebat el, prefăcîndu-se speriat. „Încă nu ştii tot… nu?” Rîdea şi se plimba încet prin cameră. Şi-a trecut degetele peste lustrul spinetei. „Cînţi?” m-a întrebat atunci, iar eu am spus ceva de genul „N-o atinge!” şi el a rîs. „Ba o s-o ating dacă vreau!” a spus. „De exemplu, nu cunoşti toate felurile în care poţi muri. Iar moartea ar fi acum ceva îngrozitor, nu-i aşa?”

„Trebuie să mai existe şi altcineva pe lume care să mă înveţe lucrurile astea”, am spuse eu. „Cu siguranţă că nu eşti singurul vampir! Tatăl tău are vreo şaptezeci de ani, probabil. Nu poţi fi vampir de prea mult timp, aşa că cineva trebuie să te fi instruit…”

„Şi crezi că-i poţi găsi pe ceilalţi vampiri de unul singur? Ei ar putea să te vadă, prietene, dar tu n-o să-i vezi. Nu, nu cred că ai fi în stare să te descurci în stadiul ăsta, amice. Sînt profesorul tău şi ai nevoie de mine, aşa că nu prea ai de ales. Şi amîndoi avem pe cineva de care să ne îngrijim. Tata are nevoie de doctor şi, pe urmă, mai sînt mama şi sora ta. Să nu-ţi treacă prin cap să le spui că eşti vampir. Doar ai grijă de ele şi de tatăl meu, ceea ce înseamnă că mîine seară ai face bine să ucizi repede şi pe urmă să-ţi vezi de plantaţie. Acum, la culcare. O să dormim amîndoi în aceeaşi cameră; să nu riscăm prea mult.”

„Nu, păstrează dormitorul pentru tine”, am spus eu. „N-am de gînd să stau în aceeaşi cameră cu tine.”

S-a înfuriat.

„Să nu faci vreo prostie, Louis. Te previn. Nimic nu te poate apăra odată ce răsare soarele, absolut nimic. Camere separate înseamnă siguranţă înjumătăţită. Măsuri duble de precauţie şi şanse duble de a fi descoperiţi.” A mai spus o mulţime de lucruri cu intenţia de a mă speria şi de a mă face să mă răzgîndesc, dar era ca şi cum ar fi vorbit la pereţi. Îl priveam fără să-l ascult. Mi se părea fragil şi prost, un bărbat făcut din ramuri uscate, cu o voce subţire şi arţăgoasă. „Dorm singur”, am spus eu şi am stins încet lumînările, una cîte una. „E aproape dimineaţă!” a insistat el.

„Vîră-te înăuntru, atunci”, i-am spus eu, după care mi-am luat sicriul şi am coborît scara. Am auzit uşa-fereastră de la etaj încuindu-se, zgomotul draperiilor trase. Cerul era palid, dar încă spuzit de stele şi o altă ploaie slabă era purtată de vînt dinspre fluviu, pătînd dalele de piatră. Am deschis uşa oratoriului fratelui meu, am dat la o parte trandafirii şi mărăcinii care aproape că îl năpădiseră şi am aşezat sicriul pe podeaua de piatră, în faţa altarului. Mai că desluşeam chipurile sfinţilor de pe pereţi. „Paul”, am spus încet, adresîndu-mă fratelui meu, „pentru prima oară în viaţă nu simt nimic pentru tine, nimic pentru moartea ta; şi, pentru prima oară simt totul pentru tine, simt durerea pierderii tale aşa cum n-am simţit vreodată ceva.”

— Vezi tu… îi spuse vampirul băiatului. Pentru prima oară eram cu adevărat vampir. Am tras obloanele de lemn peste ferestrele mici şi zăbrelite şi am zăvorit uşa. După aceea am intrat în sicriul căptuşit cu satin, abia zărind luciul materialului în întuneric, şi m-am închis înăuntru. Aşa am devenit vampir.

— Şi, iată-te cu un vampir pe care-l urai, spuse băiatul, după o pauză.

— Eram nevoit să stau cu el, răspunse vampirul. Aşa cum ţi-am spus, mă avea la mînă. Mi-a dat de înţeles că mai erau multe lucruri pe care nu le cunoşteam, lucruri pe care trebuia să le aflu şi că numai el mi le putea spune. Dar, în realitate, mai tot ce m-a învăţat erau chestii practice şi nu chiar atît de dificile, încît să nu-ţi dai seama singur. Cum am putea călători, de exemplu, cu vaporul, lăsîndu-ne sicriele transportate ca şi cum ar conţine rămăşiţele lumeşti ale unor persoane dragi trimise într-un loc sau altul, pentru a fi înmormîntate; cum nimeni n-ar îndrăzni să deschidă un asemenea sicriu şi noi am putea ieşi noaptea, pentru a curăţa vasul de şobolani — lucruri de genul acesta. Apoi erau magazinele şi oamenii de afaceri pe care îi cunoştea el şi care aveau să ne primească mult după ora închiderii, pentru a ne oferi haine pariziene de cea mai bună calitate, şi agenţii care erau gata să facă tranzacţii financiare în restaurante şi cabarete. În toate aceste chestiuni lumeşti, Lestat era un profesor foarte bun. Nu-mi dădeam seama şi nici nu-mi păsa ce fel de om fusese în viaţă, dar acum părea să facă parte din aceeaşi clasă cu mine, ceea ce pentru mine nu însemna cine ştie ce, cu excepţia faptului că ne făcea viaţa mai uşoară decît dacă lucrurile ar fi stat altfel. Avea un gust impecabil, deşi biblioteca mea era pentru el „o grămadă de praf” şi, de mai multe ori, a părut furios cînd m-a văzut citind sau notînd cîteva observaţii într-un jurnal. „Prostii de-ale muritorilor”, îmi spunea el, dar, în acelaşi timp, cheltuia atît de mult din banii mei pentru a mobila splendid Pointe du Lac, că, pînă şi eu, care nu eram zgîrcit deloc, rămîneam uimit. Iar cînd primeam oaspeţi — călători care veneau călare sau cu trăsurile şi care ne rugau să-i găzduim peste noapte, aducînd scrisori de recomandare din partea altor plantatori sau oficialităţi din New Orléans — se purta atît de frumos şi politicos, încît făcea ca lucrurile să fie mai uşoare pentru mine, care eram obligat să stau legat de el şi să-i îndur răutatea.

— Dar nu le făcea rău acestor oameni? întrebă băiatul.

— Ah, ba da, dar, dacă-mi dai voie, o să-ţi dezvălui un mic secret, care nu e valabil numai pentru vampiri, ci şi pentru generali, soldaţi şi regi. Majoritatea dintre noi mai degrabă vedem pe cineva murind, decît să fie tratat nepoliticos în casa noastră. Ciudat… da. Dar foarte adevărat, te asigur. Ştiam că Lestat vîna muritori în fiecare noapte. Dar, dacă s-ar fi purtat urît cu rudele mele, cu oaspeţii şi cu sclavii mei, n-aş fi suportat. Numai că n-o făcea. Părea să-i placă foarte mult să primească oaspeţi. Spunea că, atunci cînd e vorba de familiile noastre nu trebuie să ne uităm la bani. Şi mi se părea că îşi răsfaţă tatăl exagerat de mult. Îi spunea în permanenţă cît de frumoase şi scumpe erau pijamalele şi halatele lui, ce draperii din import îi pusese la pat, ce vinuri franţuzeşti şi spaniole aveam în pivniţă şi cît producea plantaţia, chiar şi în anii slabi, cînd pe coastă se vorbea despre abandonarea producţiei de indigo şi reprofilarea pe zahăr. Alteori, însă, se răstea la bătrîn, aşa cum ţi-am mai spus. Se înfuria atît de tare, încît bătrînul începea să plîngă ca un copil. „Nu am destulă grijă de tine ţinîndu-te în lux?” îi striga Lestat. „Nu-ţi fac toate plăcerile? Încetează să te mai plîngi că nu mergi la biserică sau la vechii prieteni! Prostii. Vechii tăi prieteni sînt morţi. De ce nu mori, să mă laşi în pace cu banii mei?” Bătrînul îi spunea încet şi plîngăreţ că toate acele lucruri însemnau atît de puţin la vîrsta lui. Ar fi fost mulţumit dacă ar fi rămas la ferma lui. Adesea am vrut să-l întreb: „Unde e ferma asta? De unde aţi venit în Louisiana?” pentru a avea un indiciu în legătură cu acel loc unde Lestat cunoscuse, probabil, un alt vampir. Dar n-am îndrăznit să aduc vorba despre aceste lucruri, ca nu cumva bătrînul să înceapă să plîngă şi Lestat să se înfurie. Dar acele crize nu erau mai dese decît momentele de bunătate aproape supusă, cînd Lestat îi ducea tatălui său cina pe tavă şi îi dădea să mănînce cu răbdare, în timp ce îi vorba despre vreme, noutăţile din New Orléans şi activităţile mamei şi surorii mele. Era evident că, între tată şi fiu exista o prăpastie foarte mare, atît în ceea ce privea educaţia, cît şi rafinamentul, dar nu puteam să-mi dau seama cum de se întîmplase aşa. Din această situaţie am căpătat o detaşare oarecum constantă.