Anne Rice - Interviu cu un vampir

— Ce-ar fi putut face? întrebă băiatul. Ce vrei să spui?

— Uciderea nu e un lucru simplu, spuse vampirul. Nu te îndopi, pur şi simplu, cu sînge, adăugă el şi clătină din cap. Este experienţa vieţii altuia şi, adesea, experienţa pierderii acelei vieţi prin sînge, încet. Este iar şi iar experienţa pierderii propriei mele vieţi, pe care am cunoscut-o cînd am supt sîngele din încheietura lui Lestat şi i-am simţit inima bătînd alături de a mea. E iar şi iar celebrarea acelei experienţe; deoarece, pentru vampiri, aceasta este experienţa supremă.

Spuse aceste lucruri cît se poate de serios, ca şi cum ar fi contrazis pe cineva care avea un alt punct de vedere.

— Nu cred că Lestat a apreciat asta vreodată, deşi nu ştiu cum ar fi putut să nu o facă. Să zicem că a apreciat foarte puţin din ceea ce trebuia ştiut. În orice caz, nu s-a ostenit să-mi aducă aminte acum, ce am simţit cînd i-am supt încheietura mîinii, nevrînd să-i mai dau drumul, sau să aleagă un loc unde să-mi pot ucide prima victimă cu puţină demnitate. S-a grăbit foarte tare, de parcă ar fi fost ceva ce trebuia înfăptuit cît mai repede. Cînd a prins sclavul, i-a astupat gura şi l-a ţinut, dezgolindu-i gîtul. „Fă-o”, mi-a spus. „Nu poţi da înapoi acum.” Copleşit de repulsie şi slăbit, m-am conformat. Am îngenuncheat lîngă omul care se zbătea şi strîngîndu-i umerii cu ambele mîini, mi-am înfipt dinţii în gîtul lui. Dinţii abia începuseră să mi se transforme, aşa că a trebuit să-i rup carnea, nu să i-o perforez, dar, odată ce rana a fost făcută, sîngele a început să curgă. Şi, odată ce s-a întîmplat acest lucru, odată ce m-am apucat să beau… totul a dispărut. Lestat, mlaştina şi zgomotele din tabără nu însemnau nimic. Lestat ar fi putut să fie o insectă care să bîzîie şi apoi să se facă nevăzută. Suptul mă vrăjea; zvîrcolirile calde ale omului erau plăcute pentru mîinile mele încordate; apoi s-a auzit din nou bătaia tobei, bătăile inimii lui — numai că de data aceasta, răsunau într-un ritm perfect cu bătăile inimii mele, cele două repercutîndu-se în fiecare fibră a fiinţei mele, pînă cînd bătăile încetiniră astfel încît fiecare era doar un murmur slab, care ameninţa să continue la nesfârşit. Moţăiam, îmi pierdeam greutatea; în clipa aceea, Lestat m-a tras brusc. „E mort, idiotule!” mi-a zis el cu farmecul şi tactul lui caracteristice. „Nu mai bei după ce mor! Înţelege!” O clipă am fost înnebunit, nu mai eram eu însumi, şi îi spuneam încontinuu că inima omului mai bătea încă şi doream extrem de mult să mă reped la el din nou. Mi-am trecut mîinile peste pieptul lui şi apoi i-am apucat încheieturile. I le-aş fi perforat, dacă Lestat nu m-ar fi tras în picioare şi nu m-ar fi pălmuit. Palma aceea a fost uluitoare. Nu era dureroasă în modul obişnuit, ci era un şoc de un alt gen, un răpăit al simţurilor, astfel încît m-am răsucit derutat şi m-am trezit privind în gol, neputincios, cu spatele lipit de un chiparos şi noaptea îmi pulsa în urechi plină de insecte. „O să mori dacă faci asta”, îmi spunea Lestat. „Te trage în moarte cu el, dacă te agăţi de el după ce moare. Şi, oricum, ai băut prea mult; o să-ţi fie rău.” Vocea lui mă enerva. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui, dar mă simţeam exact aşa cum spusese. O durere îmi rîcîia stomacul, de parcă un vîrtej mi-ar fi supt măruntaiele. Era sîngele care pătrundea prea repede în propriul meu sînge, dar atunci nu ştiam. Lestat a pornit apoi ca o pisică prin întuneric, iar eu l-am urmat. Capul îmi zvîcnea şi durerea din stomac nu mi-a trecut nici cînd am ajuns la casa de la Pointe du Lac. Ne-am aşezat la masa din salon şi Lestat a început o pasienţă pe lemnul lustruit, în timp ce eu îl priveam cu dispreţ. Bombănea aiureli. Zicea că o să mă obişnuiesc să ucid; nu avea să fie prea greu. Nu trebuia să-mi permit să fiu zguduit. Reacţionam prea puternic, ca şi cum n-aş fi scăpat de „problemele muritorilor”. Aveam să mă obişnuiesc foarte repede cu lucrurile. „Crezi?” l-am întrebat eu, în cele din urmă, dar nu mă interesa prea mult răspunsul lui. Acum înţelegeam diferenţa dintre noi. Pentru mine, experienţa uciderii fusese catastrofală. La fel şi sugerea încheieturii lui Lestat. Aceste experienţe m-au copleşit şi mi-au schimbat atît de mult felul de a vedea lucrurile din jurul meu, de la tabloul fratelui meu de pe peretele salonului pînă la steaua care se zărea în partea de sus a uşii-fereastră, încît nu-mi puteam închipui cum de un alt vampir le putea lua drept sigure. Eram transformat, definitiv; ştiam asta. Şi ceea ce simţeam în sinea mea, pentru tot, pînă şi pentru zgomotul cărţilor de joc care erau puse una cîte una pentru a forma şirurile lucioase ale pasienţei, era respect. Lestat simţea ceva cu totul opus. Sau nimic. Era urechea scroafei din care nimic bun nu se putea face. Plictisitor ca un muritor, vulgar şi nefericit ca un muritor, trăncănea în timpul pasienţei, rîzînd de lipsa mea de experienţă, ignorant în faţa posibilităţii unei experienţe proprii. Pînă dimineaţă mi-am dat seama că îi eram net superior şi că din nefericire, fusesem păcălit, avîndu-l ca profesor. Trebuia să mă înveţe lecţiile necesare, dacă mai existau lecţii adevărate, iar eu trebuia să-i tolerez modul de a gîndi, care era o blasfemie a vieţii înseşi. Simţeam răceală faţă de el. În superioritatea mea nu exista dispreţ, ci doar o poftă de noi experienţe, frumoase şi la fel de devastatoare ca uciderea de mai devreme. Şi, am înţeles că, dacă voiam să amplific fiecare experienţă cu care aveam să fiu confruntat, trebuia să mă folosesc de propriile mele puteri. Lestat nu mi-era de nici un folos.

Trecuse demult miezul nopţii cînd m-am ridicat de pe scaun şi am ieşit pe verandă. Luna se vedea mare deasupra chiparoşilor, iar lumina lumînărilor răzbătea prin uşile deschise. Stîlpii şi pereţii fuseseră proaspăt văruiţi, podelele măturate şi o ploaie de vară lăsase noaptea curată şi sclipind cu toate picăturile de apă. M-am rezemat de ultimul stîlp al verandei, atingînd cu capul vrejurile delicate de iasomie care creşteau într-o continuă luptă cu iedera, şi m-am gîndit la ce mă aştepta în lume şi în timp, hotărîndu-mă să mă deplasez cu delicateţe şi cu respect, învăţînd de la fiecare lucru cum să ajung mai bine la altul. Nici eu însumi nu eram sigur ce însemna asta. Mă înţelegi cînd spun că nu voiam să mă grăbesc să am experienţe noi, că ceea ce simţeam ca vampir era mult prea puternic pentru a fi irosit?

— Da, zise băiatul repede. Am impresia că e ca atunci cînd eşti îndrăgostit.

Ochii vampirului sclipiră.

— Exact. E ca dragostea, spuse el zîmbind. Şi îţi spun cum gîndeam în seara aceea ca să-ţi poţi da seama că, între vampiri, există diferenţe profunde, şi cum se face că am ajuns să fiu altfel decît Lestat. Trebuia să înţelegi că nu-l dispreţuiam pentru că nu îşi aprecia experienţa. Pur şi simplu, nu puteam pricepe cum de putea irosi asemenea sentimente. Apoi, Lestat a făcut ceva ce urma să-mi arate că mai aveam de învăţat.

Aprecia nespus de mult bogăţiile de la Pointe du Lac. Fusese încîntat de frumuseţea porţelanurilor folosite pentru cina tatălui său; îi plăcea să pipăie draperiile de catifea şi trasa desenele de pe covoare cu vîrful piciorului. A scos un pahar de cristal dintr-un dulap şi a spus: „Mi-e dor de pahare.” Numai că a spus-o cu o încîntare maliţioasă, care m-a făcut să-l privesc cu duritate. Tare mult îmi displăcea! „Aş vrea să-ţi arăt un truc”, mi-a spus el apoi. „Doar dacă îţi plac paharele, bineînţeles.” După ce l-a pus pe masa cu cărţile de joc, a venit pe verandă, schimbîndu-şi din nou purtarea, părînd un animal de pradă. Străpunse întunericul cu privirea, uitîndu-se într-un punct de sub ramurile boltite ale stejarilor. Într-o clipă a sărit peste balustradă, aterizînd uşor pe pămînt, şi a ţîşnit în beznă, prinzînd ceva în ambele mîini. Cînd a venit din nou lîngă mine, am văzut cu uimire că era un şobolan. „Nu fii idiot”, a spus el. „N-ai mai văzut niciodată un şobolan?” Era un şobolan de cîmp uriaş, cu coadă lungă. Îl ţinea de ceafă ca să nu-l muşte. „Şobolanii pot fi foarte simpatici”, a zis el, după care s-a dus lîngă paharul de vin, a tăiat gîtul animalului şi a umplut rapid paharul cu sînge. Şobolanul a fost azvîrlit apoi peste balustradă, iar Lestat a ridicat paharul în lumina lumînării, triumfător. „Poţi să trăieşti şi cu şobolani din cînd în cînd”, a spus el. „Şobolani, găini, vite. Atunci cînd călătoreşti pe un vas, trebuie să te mulţumeşti cu şobolani dacă nu vrei să stîrneşti panică şi să înceapă toată lumea să caute sicriul. Cureţi vasul de şobolani.” Apoi a sorbit sîngele cu delicateţe, de parcă ar fi fost vin de Burgundia. S-a strîmbat uşor. „Se răceşte atît de repede.”