Anne Rice: Interviu cu un vampir

— Ah! spuse băiatul strivind repede filtrul în scrumieră. Vrei să spui că, atunci cînd distanţa dintre voi a dispărut, el şi-a pierdut… farmecul? întrebă el apoi, cu privirea aţintită asupra vampirului şi scoţînd o altă ţigară şi un alt băţ de chibrit, cu mai multă uşurinţă decît înainte.

— Exact, spuse vampirul cu o încîntare vădită. Călătoria înapoi la Pointe du Lac a fost palpitantă. Iar permanenta sporovăială a lui Lestat a fost cel mai plictisitor şi mai deprimant lucru pe care l-am cunoscut vreodată. Bineînţeles, aşa cum am mai spus, eram departe de a fi egalul lui. Aveam membrele mele moarte cu care trebuia încă să lupt… ca să folosesc comparaţia lui. Şi am aflat asta chiar în noaptea aceea, cînd a trebuit să-mi ucid prima victimă.

Întinse mîna peste masă şi scutură puţin scrum de pe reverul hainei băiatului, iar acesta îi privi speriat mîna care se retrăgea.

— Scuză-mă, spuse vampirul. N-am vrut să te sperii.

— Eu te rog să mă scuzi, zise băiatul. Am avut impresia doar că braţul tău era deodată… anormal de lung. Ajungi atît de departe fără să te mişti!

— Nu, spuse vampirul, sprijinindu-şi mîinile din nou pe genunchii încrucişaţi. M-am mişcat mult prea repede ca tu să poţi vedea. A fost o iluzie.

— Te-ai mişcat? Nu-i adevărat. Stăteai exact în locul în care stai acum, cu spinarea rezemată de scaun.

— Ba nu, repetă vampirul cu fermitate. M-am mişcat, aşa cum ţi-am spus. Uite, o s-o fac din nou.

O făcu din nou, iar băiatul se uită cu acelaşi amestec de buimăceală şi teamă.

— Tot n-ai văzut, zise vampirul. Dar, dacă te uiţi acum la braţul meu întins, nu-i deloc deosebit de lung.

Îşi ridică braţul, cu degetul arătător îndreptat în sus, de parcă ar fi fost un înger gata să transmită Cuvîntul Domnului.

— Ai avut dovada diferenţei imense dintre felul în care vezi tu şi în care văd eu. Mie, gestul mi s-a părut lent şi oarecum leneş. Şi sunetul pe care l-a făcut degetul meu în contact cu haina ta s-a auzit foarte tare. Mărturisesc că n-am vrut să te sperii. Dar, poate că astfel o să înţelegi că întoarcerea mea la Pointe du Lac mi-a oferit numeroase experienţe noi, simpla legănare a unei ramuri în bătaia vîntului fiind o încîntare.

— Da, spuse băiatul, dar era încă vizibil zguduit.

Vampirul îl privi o clipă şi apoi zise:

— Vorbeam de…

— Prima ta victimă, spuse băiatul.

— Da. Mai întîi ar trebui să-ţi spun că plantaţia era într-o harababură de nedescris. Cadavrul supraveghetorului fusese descoperit şi, de asemenea, şi bătrînul orb din dormitorul cel mare, şi nimeni nu-şi putea explica prezenţa acestuia. Nimeni nu mă putuse găsi la New Orléans. Sora mea contactase poliţia şi, cînd am sosit eu, cîţiva poliţişti se aflau la Point du Lac. Se făcuse aproape întuneric şi Lestat mi-a explicat repede că nu trebuia să dau voie poliţiştilor să mă vadă nici în cea mai slabă lumină ţinînd cont mai ales de starea în care se afla trupul meu, aşa că le-am vorbit dintre stejarii aflaţi în faţa casei de pe plantaţie, ignorîndu-le rugăminţile de a intra. Le-am explicat că fusesem la Pointe du Lac cu o seară în urmă şi că bătrînul cel orb era musafirul meu. Cît despre supraveghetor, acesta nu fusese acolo, ci plecase la New Orléans cu treburi. După ce acest lucru a fost clarificat, noua mea detaşare ajutîndu-mă admirabil, am avut de rezolvat problema plantaţiei în sine. Sclavii mei erau total derutaţi şi nu munciseră nimic toată ziua. Pe vremea aceea aveam o fabrică mare pentru producerea vopselei indigo, iar rolul supraveghetorului fusese foarte important. Aveam însă cîţiva sclavi extrem de inteligenţi, care ar fi putut face treaba lui la fel de bine, dacă eu le-aş fi recunoscut inteligenţa şi nu m-aş fi speriat de înfăţişarea lor de africani şi de purtările lor. Acum i-am studiat cu atenţie şi i-am însărcinat cu conducerea lucrurilor. Celui mai bun i-am dat căsuţa supraveghetorului. Două femei tinere au fost aduse în casă pentru a avea grijă de tatăl lui Lestat şi le-am spus că vreau cît mai multă linişte, că vor fi răsplătite dacă ne vor lăsa în pace pe mine şi pe Lestat. Pe atunci nu mi-am dat seama că acei sclavi aveau să fie primii şi, poate singurii oameni, care să bănuie că Lestat şi cu mine nu eram fiinţe normale. Nu mi-am închipuit că experienţa lor în ceea ce priveşte supranaturalul era mult mai bogată decît cea a albilor. Datorită propriei mele lipse de experienţă, îi credeam nişte copii sălbatici abia domesticiţi de sclavie. Am făcut o mare greşeală. Dar, dă-mi voie să continui. Voiam să-ţi spun despre prima mea victimă. Lestat a stricat totul cu lipsa lui caracteristică de tact.

— A stricat? întrebă băiatul.

— N-ar fi trebuit să încep cu oameni. Dar ăsta a fost alt lucru pe care a trebuit să-l învăţ de unul singur. Lestat şi cu mine ne-am îndreptat spre mlaştină imediat după plecarea poliţiştilor şi după instalarea sclavilor. Era foarte tîrziu şi colibele sclavilor erau învăluite în întuneric. În curînd n-am mai văzut luminile de la Pointe du Lac, iar eu am devenit foarte agitat. Din nou acelaşi lucru: amintirea spaimei, deruta. Dacă ar fi fost cît de cît inteligent, Lestat ar fi trebuit să-mi explice totul cu răbdare şi blîndeţe — că nu trebuia să-mi fie frică de mlaştină, că eram absolut invulnerabil faţă de şerpi şi insecte şi că trebuia să mă concentrez asupra noii mele capacităţi de a vedea în întuneric, în schimb, îmi făcea numai observaţii. Îl preocupau numai victimele noastre, încheierea iniţierii mele şi continuarea activităţii. Cînd, în sfîrşit, am dat de primele victime, m-a grăbit să trec la acţiune. Era un grup de sclavi fugari. Lestat îi mai vizitase şi atacase aproximativ o pătrime din ei, aşteptînd în întuneric ca unul din ei să plece de lîngă foc sau ucigîndu-i în somn. Ei nu ştiau absolut nimic de prezenţa lui. A trebuit să aşteptăm mai mult de o oră pînă cînd unul din bărbaţi — erau cu toţii bărbaţi — a părăsit, în sfîrşit, luminişul şi a făcut cîţiva paşi printre copaci. Şi-a descheiat pantalonii şi şi-a satisfăcut o necesitate fiziologică foarte firească; în clipa în care s-a întors să plece, Lestat m-a zgîlţîit şi mi-a spus: „Ia-l”.

Vampirul zîmbi cînd îl văzu pe băiat făcînd ochii mari.

— Cred că am fost la fel de îngrozit ca tine, spuse el. Dar atunci n-am ştiut că aş putea să omor animale în loc de oameni. Am zis repede că nu pot să-l atac. Sclavul m-a auzit vorbind. S-a întors, stînd cu spatele la foc, şi a încercat să vadă prin întuneric. A scos repede un cuţit lung de la centură. Era un bărbat tînăr, înalt, cu braţe puternice, care nu avea pe el nimic altceva decît pantalonii. A spus ceva în dialect francez şi apoi a păşit înainte. Mi-am dat seama că, deşi eu îl vedeam foarte bine, el nu putea să ne vadă. Lestat s-a strecurat în spatele lui cu o iuţeală care m-a uluit şi l-a prins pe după gît, ţintuind-i braţul stîng. Sclavul a scos un strigăt şi a încercat să scape din mîinile lui Lestat, dar acesta şi-a înfipt dinţii şi sclavul a încremenit ca muşcat de şarpe. A căzut în genunchi, iar Lestat s-a hrănit repede, căci ceilalţi sclavi veneau în fugă. „Îmi faci greaţă”, mi-a spus cînd s-a întors lîngă mine. Parcă eram nişte insecte negre, complet învăluite în noapte, privindu-i pe sclavi cum se mişcau, fără să ne observe, cum l-au descoperit pe rănit, l-au tras afară şi au răscolit frunzişul în căutarea atacatorului. „Haide, trebuie să mai prindem unul înainte să se întoarcă în tabără.” mi-a spus el şi am pornit repede după unul care se despărţise de ceilalţi. Eu eram încă foarte agitat, convins că nu puteam să atac şi neavînd nici un chef să o fac. Au fost multe lucruri, repet, pe care Lestat ar fi putut să le spună şi să le facă. Mi-ar fi putut îmbogăţi experienţa în multe feluri. Dar n-a făcut-o.