Anne Rice: Interviu cu un vampir

Pe chipul băiatului se citea un amestec de derută şi uimire.

— Şi aşa te-ai hotărît să devii vampir? întrebă el, iar vampirul tăcu o clipă.

— Hotărît. Nu parte a fi cuvîntul potrivit. Totuşi, nu pot să spun că a fost inevitabil din clipa în care el a păşit în încăpere. Nu, n-a fost inevitabil. Dar nu pot să spun nici că m-am hotărît. Dă-mi voie să spun că, atunci cînd a terminat de vorbit, nici o altă decizie nu mai era posibilă pentru mine şi că mi-am urmat drumul, fără să arunc nici măcar o privire înapoi. În afară de un lucru.

— Un lucru? Care?

— Ultimul meu răsărit de soare, spuse vampirul. În dimineaţa aceea încă nu eram vampir. Şi am văzut ultimul meu răsărit de soare.

Mi-l aduc aminte perfect; totuşi, nu cred să îmi mai amintesc de altul dinaintea aceluia. Lumina a apărut întîi în partea de sus a uşii-fereastră, o lumină palidă în dosul perdelei din dantelă şi apoi o strălucire din ce în ce mai puternică, sub formă de pete printre frunzele copacilor. In cele din urmă, soarele a pătruns pe fereastră şi dantela şi-a aruncat umbrele pe podeaua de piatră şi peste trupul surorii mele, care continua să doarmă, umbrele dantelei căzînd pe şalul de pe umerii şi capul ei. Imediat ce începu să se încălzească, ea dădu şalul la o parte fără să se trezească şi atunci soarele îi lumină din plin ochii, făcînd-o să strîngă din pleoape. Apoi a strălucit pe masă, unde ea îşi ţinea capul culcat pe braţe, şi în apa din cană. L-am simţit pe mîini, pe cuvertură şi apoi pe faţă. Am stat în pat, gîndindu-mă la tot ce îmi spusese vampirul şi pe urmă mi-am luat adio de la răsărit, începîndu-mi existenţa de vampir. A fost… ultimul răsărit de soare.

Vampirul se uita din nou pe fereastră. Cînd tăcu, liniştea se lăsă atît de brusc, încît băiatului i se păru că o aude. Auzi apoi zgomotele de pe stradă. Cel scos de un camion era asurzitor. Şnurul becului se mişca datorită vibraţiei. După aceea, camionul dispăru.

— Îţi lipseşte? întrebă el atunci cu un glas subţire.

— Nu chiar, zise vampirul. Sînt atîtea alte lucruri. Dar unde rămăsesem? Vrei să ştii cum s-a întîmplat, cum am devenit vampir.

— Da, spuse băiatul. Cum te-ai schimbat, mai exact?

— Nu-ţi pot spune cu exactitate. Pot să-ţi povestesc despre asta, să-ţi descriu în cuvinte care or să-ţi arate ce valoare are lucrul ăsta pentru mine. Dar nu pot să-ţi spun exact, aşa cum nu pot să-ţi spun exact nici ce este experienţa actului sexual, în caz că n-ai făcut-o niciodată.

Tînărul vru deodată să-i pună altă întrebare, dar înainte să apuce să vorbească, vampirul continuă.

— Aşa cum ţi-am spus, acest vampir, Lestat, dorea plantaţia. Un motiv lumesc, fireşte, pentru a-mi oferi o viaţă care va dura pînă la sfîrşitul lumii; dar nu era o persoană care să facă discriminări. Nu considera mica populaţie a vampirilor din întreaga lume ca fiind un club select, aş putea spune. Avea probleme omeneşti, un tată orb care nu ştia că fiul său e vampir şi nici nu trebuia să afle. Viaţa la New Orléans devenise dificilă pentru el, ţinînd cont de necesităţile lui şi de faptul că trebuia să aibă grijă de tatăl lui, aşa că voia Pointe du Lac.

Seara următoare ne-am dus la plantaţie, l-am instalat pe tatăl orb în dormitorul mare şi eu mi-am început schimbarea. N-aş putea spune că a constat într-un anume pas — deşi, bineînţeles, unul a fost cel dincolo de care nu mai exista drum de întoarcere. Dar au fost implicate cîteva acţiuni, dintre care prima a fost moartea supraveghetorului. Lestat l-a ucis în somn. Eu trebuia să privesc şi să aprob; adică, să asist la uciderea unui om ca dovadă a deciziei mele şi ca parte a schimbării. Fără îndoială, aceasta s-a dovedit partea cea mai dificilă pentru mine. Ţi-am spus că nu mă temeam de propria mea moarte, însă mi-era greu să-mi iau singur viaţa. Dar, faţă de vieţile altora, aveam un mare respect, iar moartea îmi inspira o groază recent descoperită datorită fratelui meu. A trebuit să-l văd pe supraveghetor trezindu-se speriat, încercînd să-l îndepărteze pe Lestat cu ambele mîini, apoi zvîrcolindu-se în strînsoarea lui şi, în cele din urmă, rămînînd nemişcat şi moale, secătuit de sînge. Şi murind. Nu a murit imediat. Am stat în dormitorul lui strîmt aproape o oră, privindu-l cum moare. Făcea parte din schimbarea mea, cum am mai spus. Altfel Lestat n-ar fi rămas. Pe urmă a trebuit să ne descotorosim de cadavru. Era să leşin. Slăbit fiind şi avînd febră, nu posedam prea multe rezerve, iar manevrarea cadavrului cu un asemenea scop mi-a făcut greaţă. Lestat rîdea, spunîndu-mi cu duritate că aveam să simt cu totul altfel odată ce aveam să fiu vampir, şi aveam să rîd şi eu. S-a înşelat. Niciodată nu rîd de moarte, oricît de des şi de regulat aş provoca-o. Dar, dă-mi voie să iau lucrurile în ordine. A trebuit să mergem pe lîngă rîu pînă am ajuns într-un cîmp deschis, unde l-am lăsat pe supraveghetor. I-am sfîşiat haina, i-am furat banii şi am avut grijă să-i stropim buzele cu băutură. Îi cunoşteam soţia, care trăia la New Orléans, şi ştiam cît de disperată avea să fie cînd se va descoperi cadavrul. Dar simţeam mai mult decît părere de rău pentru ea, simţeam o durere datorată faptului că nu avea să ştie niciodată ce se întîmplase, că soţul ei nu fusese găsit beat pe drum, de nişte tîlhari. În timp ce băteam cadavrul, învineţindu-i faţa şi umerii, eram din ce în ce mai excitat. Bineînţeles, trebuie să înţelegi că, în tot acest timp, vampirul Lestat a fost extraordinar. Nu mi se părea mai uman decît un înger biblic. Dar în tensiunea aceea, admiraţia mea faţă de el era reţinută. Îmi văzusem transformarea în vampir în două lumini: prima era, pur şi simplu, vrajă; Lestat mă învinsese pe patul morţii. Celaltă era dorinţa mea de a mă autodistruge. Dorinţa de a fi condamnat definitiv. Aceasta era uşa deschisă prin care Lestat venise de ambele dăţi. Acum nu mă distrugeam pe mine însumi, ci pe altcineva. Pe supraveghetor, pe soţia şi familia lui. M-am înfiorat şi aş fi fugit de Lestat, pierzîndu-mi minţile complet, dacă el, datorită unui instinct sigur, n-ar fi simţit ce se petrecea. Instinct sigur… spuse el gînditor. Mai exact, acel instinct puternic al unui vampir pentru care pînă şi cea mai uşoară schimbare a expresiei de pe chipul unei fiinţe omeneşti e la fel de clară ca un gest. Lestat avea un simţ al coordonării supranatural. M-a făcut să mă urc repede în trăsură şi a dat bice cailor. „Vreau să mor”, am început eu să murmur. „E insuportabil. Vreau să mor. Îţi stă în putere să mă ucizi. Lasă-mă să mor.” Refuzam să mă uit la el, să fiu vrăjit de frumuseţea înfăţişării lui. Mi-a rostit numele încet, rîzînd. Aşa cum ţi-am mai spus, era decis să aibă plantaţia.

— Dar ţi-ar fi dat drumul? întrebă băiatul. Oricînd?

— Nu ştiu. Cunoscîndu-l pe Lestat aşa cum îl cunosc acum, aş spune că mai degrabă m-ar fi ucis decît să-mi dea drumul. Dar asta şi voiam. Nu conta. Nu, asta credeam că vreau. De cum am ajuns acasă, am sărit din trăsură şi m-am îndreptat ca o momîie spre treptele de cărămidă pe care căzuse fratele meu. Casa nu mai era locuită de luni de zile, dat fiindcă supraveghetorul îşi avea propria căsuţă; căldura şi aerul umed al Louisianei începuseră deja să distrugă treptele. Prin fiecare crăpătură răsăreau iarbă şi chiar floricele de cîmp. Îmi amintesc că am simţit umezeala care, seara, era rece cînd m-am aşezat pe treptele de jos şi chiar mi-am sprijinit capul de cărămidă, pipăind floricelele acelea cu tulpini ca de ceară. Am smuls un mănunchi din pămîntul fragil „Vreau să mor; omoară-mă. Omoară-mă”, i-am spuse vampirului. „Acum sînt vinovat de crimă. Nu mai pot să trăiesc.” El a zîmbit cu acea nerăbdare a celor care ascultă minciunile evidente ale altora. Apoi, deodată, s-a repezit la mine exact aşa cum făcuse cu omul meu. M-am zbătut cu frenezie. Mi-am proptit cizma în pieptul lui şi l-am lovit cît de tare am putut, simţindu-i dinţii înfipţi în carne, în timp ce febra îmi zvîcnea în tîmple. Dar cu o mişcare a întregului său corp, mult prea iute ca s-o văd, s-a ridicat deodată rămînînd în picioare lîngă trepte. „Credeam că vrei să mori, Louis”, mi-a spus el. Băiatul scoase un sunet slab şi brusc, în clipa în care vampirul şi-a rostit numele.