Anne Rice: Interviu cu un vampir

— Da, ăsta e numele meu, spuse el şi continuă. Ei bine, mă aflam din nou pus în faţa propriei mele laşităţi şi stupidităţi. Poate că astfel direct confruntat cu ele, cu timpul aveam să capăt curajul să-mi iau singur viaţa, nu să plîng şi să mă rog de alţii să o facă. Atunci m-am văzut răsucind un cuţit, lîncezind într-o suferinţă zilnică pe care o găseam la fel de necesară ca penitenţa primită în confesional, sperînd din tot sufletul ca moartea să mă surprindă pe neaşteptate şi să mă facă să merit iertarea veşnică. De asemenea, mă vedeam ca într-o viziune stînd în capul scării, exact ca fratele meu, şi prăbuşindu-mă pe trepte.

Dar nu aveam timp pentru curaj. Sau, mai bine zis, Lestat nu avea timp pentru altceva decît pentru planul lui. „Acum, ascultă-mă, Louis”, mi-a zis el, aşezîndu-se lîngă mine, pe trepte, mişcările fiindu-i atît de pline de graţie şi atît de insinuante, încît imediat m-au făcut să mă gîndesc la un iubit. M-am înfiorat. Dar el m-a cuprins cu braţul pe după umeri şi m-a tras la pieptul lui. Niciodată nu mai fusesem atît de aproape de el şi, în lumina aceea slabă, i-am văzut strălucirea magnifică a ochilor şi masca nefirească a feţei. Cînd am încercat să mă mişc, mi-a acoperit buzele cu degetele mîinii drepte şi mi-a spus: „Stai liniştit. Acum o să te secătuiesc pînă te voi aduce în pragul morţii şi vreau să fie linişte, atîta linişte, încît să-ţi auzi sîngele curgînd prin vine, atîta linişte, încît să auzi acest sînge pătrunzînd în vinele mele. Conştiinţa, voinţa ta, trebuie să te ţină în viaţă.” Am vrut să mă zbat, dar degetele lui apăsau atît de tare, încît tot trupul mi se afla sub puterea lui; de cum am încetat să mai încerc să mă răzvrătesc, şi-a înfipt dinţii în gîtul meu.

Băiatul făcu ochii mari. Cît vorbise vampirul, el se lăsase din ce în ce mai mult pe spate şi acum chipul îi era încordat şi ochii înguşti, ca şi cum s-ar fi pregătit să pareze o lovitură.

— Ai pierdut vreodată o cantitate mare de sînge? îl întrebă vampirul. Cunoşti senzaţia?

Buzele băiatului formară cuvîntul „nu”, dar nici un sunet nu ieşi. Îşi drese glasul.

— Nu, spuse el atunci. Lumînările erau aprinse în salonul de la etaj, unde plănuisem moartea supraveghetorului. O lampă cu ulei se legăna în curentul de pe coridor. Toată lumina aceasta s-a unit şi început să sclipească, de parcă o prezenţă aurie ar fi plutit deasupra mea, suspendată în golul scării învăluind uşor balustrada, unduindu-se şi dezintegrîndu-se ca fumul. „Ascultă, ţine ochii deschişi”, mi-a şoptit Lestat, mişcîndu-şi buzele pe gîtul meu. Îmi aduc aminte că acea mişcare a buzelor lui mi-a zbîrlit tot părul de pe trup, provocîndu-mi o senzaţie puternică ce nu era departe de plăcerea pasiunii…

Rămase gînditor, cu degetele mîinii drepte uşor îndoite sub bărbie, primul părînd să o mîngîie încet.

— Rezultatul a fost că în cîteva minute, eram aproape paralizat. Cuprins de panică, am descoperit că nu mai puteam nici să vorbesc. Lestat continua să mă ţină, bineînţeles, iar braţul lui era ca o bară de fier. I-am simţit dinţii retrăgîndu-se cu o asemenea grabă, încît cele două răni păreau enorme, şi dureau îngrozitor. Apoi s-a aplecat peste capul meu neputincios şi şi-a muşcat propria încheietură. Sîngele curgea pe cămaşa şi pe haina mea şi el privea cu ochii îngustaţi şi sclipitori. Păru să treacă o veşnicie şi lumina aceea aurie cădea acum în spatele capului său ca fundalul unei fantasme. Cred că am ştiut ce vrea să facă înainte să o facă şi am aşteptat, în neputinţa mea, parcă ani întregi. Şi-a lipit încheietura sîngerîndă de gura mea şi mi-a spus categoric, puţin nerăbdător: „Bea, Louis”. Şi am băut. „Uşurel, Louis”, şi „Mai repede”, mi-a şoptit el de cîteva ori. Beam, sugînd din orificii, simţind, pentru prima oară după copilărie, acea plăcere deosebită de a suge hrana, trupul şi mintea concentrîndu-se împreună asupra unei singure surse de viaţă. Atunci s-a întîmplat ceva.

Vampirul se lăsă pe spate şi se încruntă uşor.

— Cît de greu e să descrii aceste lucruri care, de fapt, nu pot fi descrise, spuse el aproape în şoaptă.

Băiatul parcă îngheţase.

— Cît am supt sîngele, n-am văzut decît lumina aceea. Apoi, următorul lucru, următorul lucru a fost… un zgomot. La început, un vuiet surd şi, pe urmă, un bubuit ca al unei tobe, care se auzea din ce în ce mai tare, ca şi cum o creatură uriaşă ar fi venit încet dintr-o pădure întunecoasă şi necunoscută, bătînd în mers într-o tobă imensă. După aceea s-a auzit o altă tobă, de parcă un alt uriaş ar fi păşit la cîţiva metri în urma primului, fiecare din ei fiind atent la propria tobă, ignorînd ritmul celuilalt. Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, pînă cînd păru să-mi umple nu numai auzul, ci toate simţurile, să-mi zvîcnească în buze şi degete, în tîmple şi în vene. Îndeosebi în vene, bum şi, apoi, celălalt, bum; Lestat îşi trase brusc mîna, iar eu am deschis ochii şi m-am abţinut să-i apuc încheietura şi să o duc la gură cu orice preţ; m-am abţinut pentru că mi-am dat seama că bubuitul era al inimii mele, iar cel de-al doilea fusese al inimii lui.

Vampirul oftă.

— Înţelegi?

Băiatul dădu să vorbească, dar apoi se mărgini să clatine din cap.

— Nu… adică, da, spuse el. Adică…

— Bineînţeles, spuse vampirul, privind în altă parte.

— Stai, stai! zise băiatul tulburat. Banda e pe sfîşiate. Trebuie s-o întorc.

Vampirul privi răbdător cum o întoarse.

— Ce s-a mai întîmplat apoi? întrebă băiatul.

Faţa îi era umedă şi se şterse repede cu o batistă.

— Vedeam ca un vampir, spuse el încet, cu un glas puţin detaşat, ce părea aproape absent.

Apoi îşi reveni.

— Lestat se afla din nou la picioarele scării şi îl vedeam aşa cum nu-l mai văzusem înainte. Mi se păruse alb, extrem de alb, aşa încît, în întuneric, părea aproape luminos; acum, însă, îl vedeam plin de propria lui viaţă şi de propriul lui sînge: era radios, nu luminos. Apoi am văzut că nu numai Lestat se schimbase, ci toate lucrurile. Era ca şi cum aş fi fost în stare să văd culori şi forme pentru prima oară. Eram atît de fascinat de nasturii hainei lui negre, încît, multă vreme, nu m-am uitat la altceva. Atunci Lestat a început să rîdă şi îl auzeam aşa cum nu mai auzisem ceva vreodată. Îi mai auzeam inima ca bubuitul unei tobe, la care se adăuga acum şi rîsul acela metalic. Era derutant, fiecare zgomot contopindu-se cu celălalt, asemeni ecoului unor clopoţei, pînă cînd am învăţat să separ sunetele şi ele se suprapuneau, fiecare hohot slab dar distinct, crescînd în intensitate, dar totuşi discret.

Vampirul zîmbi încîntat.

— Zvonuri de clopote. „Nu te mai uita la nasturii mei”, mi-a spus Lestat. „Du-te acolo printre copaci şi curăţă-te de orice urmă omenească şi nu te îndrăgosti atît de nebuneşte de noapte, că te rătăceşti!” Ăsta, bineînţeles, a fost un sfat înţelept. Cînd am văzut lumina lunii căzînd pe dalele de piatră, m-am îndrăgostit atît de mult de ea, încît am stat vreo oră acolo. Am trecut pe lîngă oratoriul fratelui meu fără să mă gîndesc nici o clipă la el şi, stînd în mijlocul plopilor canadieni şi al stejarilor, am auzit noaptea ca şi cum ar fi fost corul de şoapte al unor femei, toate chemîndu-mă la piepturile lor. Cît despre trupul meu, acesta nu era încă total transformat şi, de cum m-am acomodat cît de cît cu sunetele şi imaginile, a început să mă doară. Toate lichidele erau forţate să iasă din mine. Muream ca fiinţă omenească şi, totuşi, eram complet viu ca vampir; şi, cu simţurile treze, am fost nevoit să privesc moartea trupului meu cu o anumită tulburare şi apoi, în final, cu teamă. După aceea am urcat treptele în fugă pînă în salon, unde Lestat se ocupa deja de actele plantaţiei, trecînd în revistă cheltuielile şi profiturile din ultimul an. „Eşti un tip bogat”, mi-a spus el cînd m-a văzut intrînd. „Se întîmplă ceva cu mine”, am strigat eu.