Anne Rice - Interviu cu un vampir

— Asta chiar s-a întîmplat, nu? şopti băiatul. Ce-mi spui e… adevărat.

— Da, spuse vampirul, privindu-l fără a părea deloc surprins. Vreau să-ţi povestesc în continuare.

Dar cînd îşi întoarse privirea spre fereastră din nou, manifestă prea puţin interes faţă de băiatul care părea prins într-o luptă lăuntrică tăcută.

— Dar ai spus că nu ştii nimic despre viziuni, că tu un vampir… nu ştii cu siguranţă dacă…

— Vreau să iau lucrurile în ordine, să-ţi povestesc totul aşa cum s-a întîmplat, spuse vampirul. Nu, nu ştiu despre viziuni. Nici pînă acum.

Aşteptă din nou, pînă cînd băiatul spuse:

— Da, te rog, te rog continuă.

— Ei bine, am vrut să vînd plantaţiile. Nu vroiam să mai văd vreodată nici casa, nici oratoriul. În cele din urmă, le-am arendat unei agenţii care se ocupa de ele în locul meu, aşa încît să nu fie nevoie să mă duc niciodată acolo, iar pe mama şi pe sora mea le-am mutat într-una din casele din New Orléans. Bineînţeles că n-am putut scăpa de fratele meu nici o clipă. Nu mă gîndeam decît la trupul lui care putrezea în pămînt. Era îngropat în cimitirul St. Louis din New Orléans, iar eu făceam tot posibilul să-l ocolesc; cu toate astea însă, mă gîndeam la el tot timpul. Beat sau treaz, îi vedeam trupul putrezind în sicriu şi nu suportam. Visam iar şi iar că mă aflam în capul scării, ţinîndu-l de braţ, vorbindu-i cu blîndeţe, îndemnîndu-l să se întoarcă în dormitor, spunîndu-i cu blîndeţe că îl credeam, că trebuia să se roage pentru mine să capăt credinţă. În acel timp, sclavii de pe Pointe du Lac (asta era plantaţia mea) începuseră să spună că îi vedeau fantoma pe verandă, iar supraveghetorul nu-i mai putea stăpîni. Oamenii îi puneau întrebări neplăcute surorii mele în legătură cu întregul incident, iar ea a devenit isterică. Nu era cu adevărat isterică. Pur şi simplu credea că trebuia să reacţioneze astfel şi o făcea. Eu beam tot timpul şi stăteam cît mai puţin acasă. Trăiam ca un om care ar fi vrut să moară, dar nu avea curajul să-şi ia viaţa. Colindam de unul singur pe străzi şi alei întunecate; îmi pierdeam cunoştinţa în cabarete. Am evitat două dueluri mai degrabă din apatie decît din laşitate şi îmi doream cu adevărat să fiu ucis. Atunci am fost atacat. Ar fi putut fi oricine — invitaţia mea era deschisă pentru marinari, hoţi, maniaci, oricine. Dar a fost un vampir. M-a prins la numai cîţiva paşi de uşa casei mele, într-o seară, şi m-a lăsat aproape mort, cel puţin aşa credeam.

— Vrei să spui că… ţi-a supt sîngele? întrebă băiatul.

— Da, zise vampirul rîzînd. Mi-a supt sîngele. Aşa se face de obicei.

— Dar ai trăit, spuse tînărul. Ziceai că te-a lăsat aproape mort.

— M-a secat pînă la un pas de moarte, ceea ce pentru el a fost suficient. M-au pus în pat imediat ce m-au găsit, derutat şi neştiind absolut nimic din ce mi se întîmplase. Presupun că mă gîndeam că, în sfîrşit, băutura îmi venise de hac. De-acum mă aşteptam să mor şi nu aveam chef să mănînc, să beau sau să vorbesc cu doctorul. Mama a trimis după preot. Eu aveam febră şi i-am spus acestuia tot, despre viziunile fratelui meu şi despre ceea ce făcusem, îmi amintesc că m-am agăţat de braţul lui, punîndu-l să jure de nenumărate ori că nu va spune nimănui. „Ştiu că nu l-am omorît eu”, i-am spus în final. „Dar nu mai pot să trăiesc acum cînd el e mort. Nu după felul cum m-am purtat cu el.” „E ridicol”, mi-a răspuns el. „Bineînţeles că poţi să trăieşti. Nu-i nimic în neregulă cu tine în afară de faptul că cedezi în faţa plăcerilor. Mama ta are nevoie de tine, ca să nu mai vorbim de sora ta. Cît despre fratele ăsta al tău, el era posedat de diavol.” Am fost atît de uluit cînd l-am auzit, încît nici n-am putut să protestez. Diavolul îl făcea să vadă viziuni, mi-a explicat el în continuare. Diavolul era nestăpînit. Toată Franţa se afla sub influenţa diavolului, iar Revoluţia fusese cel mai mare triumf al său. Nimic nu l-ar fi putut salva pe fratele meu decît exorcismul, rugăciunile şi postul, nişte oameni care să-l ţină, în timp ce diavolul i se dezlănţuia în trup şi încerca să azvîrle cu el în toate părţile. „Diavolul l-a aruncat pe scară, e cît se poate de limpede”, a spus el. „Nu cu fratele tău ai vorbit în camera aceea, ci cu diavolul”. Ei bine, asta m-a înfuriat peste măsură. Crezusem că ajunsesem la limită, dar nu era adevărat. A continuat să-mi vorbească despre diavol, despre vrăjile făcute sclavilor şi despre alte cazuri de posedare din alte colţuri ale lumii. Atunci m-am dezlănţuit. Am distrus tot în cameră şi era cît pe-aci să-l omor.

— Dar forţa ta… vampirul…? întrebă băiatul.

— Îmi pierdusem minţile, îi explică vampirul. Făceam lucruri pe care nu le-aş fi făcut dacă aş fi fost sănătos. Totul mi se părea acum confuz, vag şi fantastic. Dar îmi amintesc că l-am împins pînă la uşa din spate, l-am fugărit prin curte şi l-am prins lîngă zidul de cărămidă al bucătăriei, de care l-am izbit cu capul de era să-l omor. Cînd m-am potolit, în cele din urmă, extrem de epuizat, mi-a luat sînge. Proştii. Dar altceva voiam să spun. Atunci mi-am înţeles propria vanitate. Probabil că o văzusem reflectată în preot. Atitudinea dispreţuitoare a acestuia faţă de fratele meu o reflecta pe a mea; vorbăria lui superficială despre diavol; refuzul lui de a accepta măcar ideea că ceva sfînt trecuse atît de aproape.

— Dar el credea în posedarea de către diavol.

— Asta-i o concepţie mult mai lumească, spuse imediat vampirul. Oamenii care încetează să creadă în Dumnezeu sau bine, în general, continuă să creadă în diavol. Nu ştiu de ce. Nu, chiar că nu ştiu de ce. Răul e posibil întotdeauna. Iar binele e întotdeauna dificil. Dar trebuie să înţelegi, posedarea reprezintă un alt mod de a spune că cineva e nebun. Cred că, pentru preot, asta a fost. Sînt sigur că a văzut nebunia. Poate că o avusese drept în faţă şi o numise posedare. Nu-i nevoie să-l vezi pe Satana cînd e alungat. Dar să fii în prezenţa unui sfînt… Să crezi că acel sfînt a avut o viziune. Nu, refuzul nostru de a crede că aşa ceva se poate întîmpla unor semeni de-ai noştri e vanitate.

— Nu m-am gîndit niciodată astfel, spuse băiatul. Dar cu tine ce s-a întîmplat? Ai spus că ţi-au luat sînge ca să te vindece, asta înseamnă că erai aproape mort.

Vampirul rîse.

— Aşa e, chiar aşa. Dar vampirul s-a întors în noaptea aceea. Vezi tu, voia Pointe du Lac, plantaţia mea. Era foarte tîrziu, după ce adormise sora mea. Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri. A venit prin curte, a deschis uşa-fereastră fără să facă cel mai mic zgomot; era un bărbat înalt, cu pielea albă, cu un păr blond foarte bogat şi cu nişte mişcări graţioase, ca de felină. Cu blîndeţe, i-a acoperit ochii surorii mele cu un şal şi a slăbit lumina lămpii. Ea a adormit lîngă lighean ţinînd pînza cu care îmi ştersese fruntea şi, pînă dimineaţă, nu s-a clintit. Numai că atunci eu eram extrem de schimbat.

— În ce consta schimbarea asta? întrebă băiatul.

Vampirul oftă. Se rezemă de spătarul scaunului şi se uită la pereţi.

— La început am crezut că era tot vreun doctor sau cineva chemat de rude ca să încerce să stea de vorbă cu mine. Dar această bănuială mi-a fost imediat înlăturată. S-a apropiat de patul meu şi s-a aplecat, aşa încît chipul i se afla în lumina lămpii. Atunci am observat că nu era un om obişnuit. Ochii cenuşii îi ardeau incandescenţi, iar mîinile lungi şi albe, care îi atîrnau pe lîngă trup, nu erau ca ale unei fiinţe omeneşti. Cred că, în clipa aceea, am înţeles tot şi lucrurile pe care mi le-a spus au fost doar ca o urmare. Ceea ce vreau să zic e că, în clipa în care l-am văzut, în care i-am văzut aura extraordinară şi am priceput că era o făptură cum nu mai întîlnisem vreodată, am fost redus la zero. Acel orgoliu care nu putea accepta prezenţa unui om extraordinar în apropierea lui era zdrobit. Toate concepţiile mele, chiar şi sentimentul de vinovăţie şi dorinţa de a muri, păreau complet lipsite de importanţă. M-am uitat pe mine însumi ! spuse el, atingîndu-şi uşor pieptul cu pumnul. M-am uitat complet. Şi, în aceeaşi clipă, am înţeles ce înseamnă posibilitatea. De atunci am început să fiu din în ce în ce mai mirat. În timp ce îmi vorbea, spunîndu-mi ce aş putea să devin, cum fusese viaţa lui şi cum urma să fie, trecutul meu s-a transformat în tăciuni. Mi-am văzut viaţa ca şi cum aş fi stat deoparte, vanitatea, satisfacerea plăcerilor, fuga constantă de la o supărare măruntă la alta, vorbele goale adresate Domnului şi Sfintei Fecioare şi unei mulţimi de sfinţi ale căror nume umpleau cărţile mele de rugăciuni, fără ca nici unul să fie cu-adevărat important într-o existenţă îngustă, materialistă şi egoistă. Mi-am văzut adevăraţii zei… zeii majorităţii bărbaţilor. Mîncarea, băutura şi siguranţa în conformitate. Cenuşă.