Anne Rice - Interviu cu un vampir

„Mori, atîta tot; nu fii prost. N-ai nişte lămpi cu ulei? Ai atîţia bani şi nu poţi să-ţi permiţi untură de balenă decît pentru lampa aia. Adu-o încoace.”

„Mor!” am strigat eu. „Mor!”

„Ni se întîmplă tuturor”, insistă el, refuzînd să mă ajute. Şi acum cînd îmi aduc aminte, îl dispreţuiesc din cauza asta. Nu pentru că mi-era frică, ci pentru că ar fi putut să-mi fi spus de toate acele transformări. Ar fi putut să mă liniştească şi să-mi spună că aveam să-mi privesc moartea cu aceaşi fascinaţie cu care privisem şi simţisem noaptea. Dar n-a făcut-o. Lestat n-a fost niciodată vampirul care sînt eu. Absolut niciodată.

Nu o spuse ca o laudă, ci ca şi cum ar fi vrut cu adevărat să fi fost altfel.

— Alors, spuse el oftînd. Muream repede, ceea ce însemna că teama îmi dispărea la fel de iute. Regret numai că n-am fost mai atent la proces. Lestat se purta ca un idiot. „Ah, pentru iubirea iadului!” a început el să strige. „Îţi dai seama că n-am pregătit nimic pentru tine? Ce prost sînt.” Îmi venea să spun „Aşa e”, dar m-am abţinut.

„În dimineaţa asta va trebui să te culci cu mine. Nu ţi-am pregătit un sicriu.”

Vampirul rîse.

— Ideea sicriului a stîrnit o asemenea groază în mine, încît cred că a absorbit întreaga capacitate de a mă îngrozi de care mai dispuneam. Abia după aceea m-am speriat la gîndul de a împărţi un sicriu cu Lestat. În acest timp el se afla în dormitorul tatălui său, de la care îşi lua la revedere, spunîndu-i că avea să se întoarcă dimineaţă. „Dar unde te duci, de ce trebuie să ai un asemenea program?” întrebă bătrînul şi Lestat şi-a pierdut răbdarea.

Pînă atunci fusese politicos cu bătrînul, aproape pînă la îngreţoşare, dar acum a devenit brutal.

„Am grijă de tine, nu? Ţi-am oferit un acoperiş mult mai bun decît mi-ai oferit tu vreodată! Dacă am chef să dorm toată ziua şi să beau toată noaptea, o s-o fac, afurisit să fii!”

Bătrînul a început să scîncească. Numai emoţiile ciudate care mă stăpîneau şi sentimentul neobişnuit de epuizare m-au împiedicat să-mi exprim dezaprobarea. Urmăream scena prin uşa deschisă, fermecat de culorile cuverturii şi de cele aprinse de pe chipul bătrînului. Vinele albăstrui îi pulsau sub pielea trandafirie şi cenuşie. Pînă şi galbenul dinţilor lui mă atrăgea, iar tremurul buzelor lui aproape că m-a hipnotizat. „Ce copil, ce copil”, spuse el, fără să bănuiască, bineînţeles, adevărata natură a fiului său. „Bine, du-te atunci. Ştiu că ai o femeie pe undeva; te duci la ea imediat după ce bărbatul ei pleacă dimineaţa. Dă-mi cartea de rugăciuni. Ce s-a întîmplat cu cartea mea de rugăciuni?”

Lestat a cîrtit puţin şi i-a dat-o…

— Dar…, zise băiatul.

— Ce este? întrebă vampirul. Mă tem că nu prea te las să pui întrebări.

— Voiam să te întreb, cărţile de rugăciuni au cruci pe ele, nu?

— Ah, zvonul în legătură cu crucile! spuse vampirul rîzînd. Te referi la faptul că ne-am teme de cruci?

— Credeam că nu puteţi să le priviţi, spuse băiatul.

— Prostii, prietene, absolut nişte prostii. Pot să mă uit la orice vreau. Şi îmi place deosebit de mult să mă uit la crucifixuri.

— Dar zvonurile referitoare la găurile cheilor? Că puteţi… să vă transformaţi în fum şi să vă strecuraţi prin ele?

— Cît de mult aş vrea să pot, zise vampirul rîzînd. Ce încîntător. Mi-ar plăcea să trec prin tot felul de găuri de chei şi să le simt furnicăturile formelor. Nu, spuse el clătinînd din cap. Toate astea sînt, cum se spune astăzi… rahat?

Băiatul rîse fără să vrea. Apoi chipul îi redeveni serios.

— Nu trebuie să fii atît de ruşinos cu mine, spuse vampirul. Ce este?

— Povestea despre ţeapa înfiptă în inimă, zise băiatul şi obrajii i se colorară uşor.

— La fel, zise vampirul. Ra-hat, adăugă el, articulînd cu grijă ambele silabe, aşa încît băiatul zîmbi. Nu există nici un fel de putere magică. De ce nu fumezi o ţigară? Văd că ai aşa ceva în buzunarul cămăşii.

— Ah, mulţumesc, spuse băiatul de parcă ar fi fost o sugestie minunată, dar după ce duse ţigara la buze, mîinile începură să-i tremure atît de tare, încît distruse prima cutie de chibrituri aproape în întregime.

— Dă-mi voie, spuse vampirul şi, luînd cutia, îi aprinse repede ţigara.

Băiatul inhală, ţinîndu-şi privirea aţintită asupra degetelor vampirului. Acum, acesta se retrase pe scaunul lui cu un foşnet uşor de haine.

— E o scrumieră pe chiuvetă, spuse el şi băiatul se duse nervos să o ia.

Se uită la cele cîteva mucuri de ţigări din ea, văzînd coşul de gunoi de dedesubt, o goli şi se întoarse repede la masă. Degetele lui lăsară urme umede pe ţigară, cînd o puse jos.

— Asta e camera ta? întrebă el.

— Nu, răspunse vampirul. E doar o cameră oarecare.

— Ce s-a mai întîmplat atunci? întrebă băiatul.

Vampirul părea să urmărească fumul care se aduna sub bec.

— Âăă… ne-am întors în grabă la New Orléans, zise el. Sicriul lui Lestat se afla într-o cameră mizerabilă, lîngă ruine.

— Şi ai intrat în sicriu?

— N-am avut de ales. L-am implorat să mă lase să stau în dulap, dar el a rîs uluit. „Nu ştii ce eşti?” m-a întrebat. „Este fermecat? Trebuie neapărat să aibă forma asta?” m-am milogit eu, dar l-am auzit rîzînd din nou. Nu suportam ideea; în timp ce discutam însă, nu simţeam deloc teamă. Era foarte ciudat. Toată viaţa îmi fusese frică de locurile închise. Născut şi crescut în case franţuzeşti, cu plafoane înalte şi ferestre din podea pînă-n tavan, mi-era groază să stau închis undeva. Mă simţeam prost pînă şi în confesional, în biserică. Era o teamă destul de firească. În timp ce protestam în discuţia cu Lestat, n-o mai simţeam. Doar mi-o aminteam. Mă agăţăm de ea din obişnuinţă, dintr-o incapacitate de a-mi recunoaşte actuala şi încîntătoarea libertate. „Nu te descurci deloc bine”, a spus Lestat în final. „S-a făcut aproape ziuă. Ar trebui să te las să mori. Şi o să mori, să ştii. Soarele o să-ţi distrugă sîngele pe care ţi l-am dat, din fiecare ţesut, fiecare venă. N-ar trebui să mai ai teama asta. Eşti ca un om care şi-a pierdut un braţ sau un picior şi continuă să insiste că mai simte durere în locul unde ar fi trebuit să fie braţul sau piciorul respectiv.” Asta a fost cel mai inteligent şi mai folositor lucru pe care l-a spus Lestat în pezenţa mea şi m-a dezmeticit imediat. „Eu intru în sicriu”, mi-a spus el apoi, pe un ton extrem de dispreţuitor, „iar tu te vei aşeza deasupra mea, dacă-ţi vrei binele”. Şi aşa am făcut. M-am întins cu faţa în jos deasupra lui, total derutat de absenţa groazei şi plin de dezgust, datorită faptului că mă aflam atît de aproape de el, oricît ar fi fost de frumos şi de interesant. Iar el a tras capacul. Atunci l-am întrebat dacă eram complet mort. Trupul mă mînca peste tot. „În cazul ăsta nu eşti”, spuse el. „Cînd o să fii, doar o să vezi şi o să auzi, n-o să simţi nimic. Ar trebui să fii mort pînă diseară. Culcă-te.”

— Avea dreptate? Erai… mort cînd te-ai trezit?

— Da, mai degrabă, schimbat, aş spune. Trupul îmi era mort. A trecut ceva timp pînă s-a curăţat de toate lichidele şi materia de care nu mai avea nevoie, dar era mort. Şi, o dată cu realizarea acestui fapt, a apărut şi un alt stadiu în cadrul separării mele de emoţiile omeneşti. Primul lucru pe care l-am observat, chiar în timp ce Lestat şi cu mine încărcăm sicriul într-un dric şi furam un altul de la o morgă, a fost faptul că nu-mi plăcea deloc de Lestat. Eram departe încă de a fi pe picior de egalitate cu el, dar eram infinit mai apropiat de el decît înainte de moartea trupului meu. Nu prea pot să-ţi explic acest lucru foarte clar, pentru simplul motiv că tu eşti acum aşa cum eram eu înainte ca trupul să-mi moară. Nu poţi să înţelegi. Dar înainte să mor, Lestat a reprezentat cu siguranţă cea mai copleşitoare experienţă pe care am cunoscut-o vreodată. Ţigara ta s-a transformat într-un cilindru de cenuşă.