Anne Rice - Interviu cu un vampir

Existenţa era posibilă, aşa cum ţi-am mai spus. În spatele zîmbetului său ironic exista întotdeauna promisiunea că ştia lucruri minunate sau îngrozitoare, avea legături cu niveluri ale întunericului pe care eu nici nu le puteam bănui. Şi, tot timpul, mă umilea şi mă ataca din cauza iubirii mele faţă de simţuri, şovăielii mele de a ucide şi senzaţiei de leşin pe care mi-o provoca uciderea. A rîs în hohote cînd am descoperit că mă vedeam în oglindă şi că crucile nu aveau nici un efect asupra mea şi mă şicana cînd întrebam de Dumnezeu sau de diavol. „Aş vrea să-l întîlnesc pe diavol într-o noapte”, a zis el odată cu un zîmbet şiret. „L-aş urmări de-aici pînă-n largul Pacificului. Eu sînt diavolul.” Cînd eu am rămas cu gura căscată, el a izbucnit în hohote de rîs. Dar, displăcîndu-l, am ajuns să-l ignor şi să-l suspectez şi, totuşi, să-l studiez cu o fascinaţie plină de detaşare. Uneori, mă trezeam uitîndu-mă fix la încheietura mîinii lui de unde îmi trăsesem viaţa de vampir şi cădeam într-o amorţeală atît de totală, încît mi se părea că mintea îmi părăseşte trupul sau că, mai degrabă, trupul lua locul minţii; atunci el se uita la mine cu o ignoranţă încăpăţînată faţă de ceea ce simţeam şi voiam să aflu şi mă zgîlţîia cu putere. Suportam cu o detaşare care-mi fusese necunoscută ca muritor şi am ajuns să înţeleg următorul lucru ca pe o parte din natura unui vampir: faptul că stăteam acasă la Pointe du Lac şi mă gîndeam ore întregi la viaţa fratelui meu, văzînd-o scurtă şi rotunjită în întunericul fără fund, înţelegînd acum pasiunea fără sens cu care îi plînsesem moartea şi cu care mă năpustisem asupra altor muritori, ca un animal turbat. Toată confuzia aceea era atunci asemeni unor dansatori în ceaţă; acum, avînd această natură ciudată de vampir, simţeam o tristeţe profundă. Dar nu meditam la asta. N-aş vrea să ai această impresie, căci meditaţia ar fi fost pentru mine o teribilă irosire; în schimb, priveam în jur la ceilalţi muritori pe care îi cunoşteam şi vedeam cît de preţioasă era viaţa, blamînd toate sentimentele inutile de vinovăţie şi toată pasiunea pe care o lasă să se strecoare printre degete ca firele de nisip. Abia acum, ca vampir, am ajuns să-mi cunosc sora, interzicîndu-i accesul pe plantaţie şi obligînd-o să trăiască la oraş, lucru de care avea atîta nevoie pentru a-şi cunoaşte propria viaţă şi propria frumuseţe şi pentru a se căsători, în loc să se gîndească la fratele nostru pierdut, la plecarea mea, sau să devină o infirmieră pentru mama noastră. Le ofeream tot ce aveau nevoie sau îşi doreau, considerînd că şi cea mai neînsemnată cerere era demnă de atenţia mea imediată. Sora mea rîdea de această transformare petrecută cu mine cînd ne întîlneam seara şi o luam la plimbare pe cheiul străjuit de copaci, savurînd parfumul portocalilor în floare şi căldura mîngîietoare, vorbind ore întregi despre cele mai ascunse gînduri şi vise ale ei, fantezii despre care nu îndrăznea să spună nimănui şi despre care îmi şoptea doar mie cînd stăteam în salonul slab iluminat, complet singuri. O vedeam drăguţă şi plină de viaţă în faţa mea, o făptură sclipitoare şi nepreţuită care, în curînd, avea să îmbătrînească, să moară, să piardă acele momente care, prin caracterul lor intangibil, ne promiteau greşit… greşit, nemurirea. De parcă aceasta ar fi fost dreptul nostru cîştigat prin naştere, al cărui sens nu îl puteam pricepe decît în acel moment de la jumătatea vieţii, cînd înaintea noastră se întindeau tot atîţia ani cît lăsasem deja în urmă. Cînd fiecare moment, absolut fiecare moment trebuie mai întîi cunoscut şi apoi savurat.

Detaşarea făcea toate aceste lucruri posibile, sublima singurătate cu care Lestat şi cu mine ne mişcăm printre muritori. Toate problemele materiale ne ocoleau. Ar trebui să-ţi spun care era natura practică a acestui lucru.

Lestat ştiuse întotdeauna cum să fure de la victimele alese pentru îmbrăcămintea luxoasă sau pentru alte semne de extravaganţă. Dar marea problemă a adăpostului şi discreţiei fusese pentru el o luptă teribilă. Bănuiam că, dincolo de acea mască de domn, era dureros de ignorant în ceea ce privea cele mai simple chestiuni financiare. Eu, însă, nu eram. Astfel că el putea să obţină bani gheaţă oricînd, iar eu îi investeam. Dacă nu buzunărea vreun mort pe stradă, se afla la cele mai mari mese de joc din cele mai luxoase localuri din oraş, folosindu-şi abilitatea de vampir pentru a suge aur, dolari şi acte de proprietate de la fiii de plantatori care îl considerau înşelător în prietenia lui, dar atrăgător datorită farmecului său. Numai că acest lucru nu-i oferise viaţa pe care o dorea şi, din acest motiv, m-a adus în lumea supranaturalului, ca să poată avea un investitor şi un manager pentru care aceste abilităţi din existenţa de muritor să devină extrem de preţioase în cealaltă viaţă.

Dar, dă-mi voie să-ţi descriu New Orléans-ul, aşa cum era pe atunci şi cum avea să devină, ca să înţelegi cît de simplă era existenţa noastră. Nici un oraş din America nu era ca New Orléans. Acesta era plin nu numai de francezi şi de spanioli din toate clasele sociale care alcătuiau în parte aristocraţia sa caracteristică, dar, mai tîrziu, şi de emigranţi de toate felurile, îndeosebi irlandezi şi germani. Nu erau numai sclavii negri, încă neomogenizaţi şi fantastici cu hainele lor tribale şi cu comportamentul lor deosebit, ci mai era şi clasa din ce în ce mai numeroasă a oamenilor de culoare liberi, acei oameni minunaţi în care sîngele nostru era amestecat cu cel din insule, care au dat naştere unei pături nemaipomenite şi unice, pătura meşteşugarilor, a artiştilor, a poeţilor şi a celebrei frumuseţi feminine. Pe urmă mai erau indienii, care umpleau cheiul în zilele de vară, vînzînd ierburi şi tot felul de obiecte lucrate de mînă. Şi, printre toţi aceştia, prin tot acest amestec de limbi, se aflau oamenii din port, marinarii de pe vapoare care veneau în număr mare să-şi cheltuie banii în cabarete, să cumpere pentru o noapte femei frumoase, atît brunete cît şi blonde, să cineze în cele mai bune localuri spaniole şi franţuzeşti şi să bea vinuri importate din toată lumea. Adăugă apoi la toţi aceştia, mulţi ani după transformarea mea, pe americanii care au construit oraşul din susul fluviului, dincolo de cartierul Francez, cu case greceşti magnifice, care luceau în lumina lunii asemeni unor temple. Şi, bineînţeles, plantatorii, veşnicii plantatori, care veneau în oraş cu familiile, în trăsuri strălucitoare pentru a cumpăra rochii de seară, obiecte din argint şi pietre preţioase, pentru a înţesa străzile înguste în drumul lor spre Opera Franceză, spre Théâtre d’Orléans şi spre Catedrala Sfîntului Louis, prin ale cărei uşi deschise acordurile slujbei ajungeau duminicile pînă la urechile mulţimii din Place d’Armes, acoperind zgomotul şi gălăgia din Piaţa Franceză, plutirea tăcută şi fantomatică a vaselor pe apele crescute ale fluviului Mississippi, acesta curgînd pe lîngă chei deasupra nivelului la care se afla New Orléans-ul însuşi, aşa încît vasele păreau să se profileze pe cer.

Acesta era New Orléans-ul, un oraş magic şi magnific în care un vampir, foarte bine îmbrăcat şi trecînd cu graţie prin lumina felinarelor cu gaz nu atrăgea atenţia mai mult decît sute de alte persoane ciudate — dacă atrăgea, totuşi, atenţia, dacă cineva se oprea să şoptească în spatele unui evantai „Bărbatul acela… ce palid e, cum străluceşte… cum se mişcă. Nu e firesc!” Un oraş în care un vampir poate să dispară chiar înainte ca vorbele să iasă de pe buze, căutînd alei pe care să vadă ca o pisică, baruri întunecate, unde marinarii dormeau cu capetele pe mese, camere de hotel înalte, unde cîte o făptură singuratică stătea cu picioarele pe o pernă brodată, învelite cu o cuvertură din dantelă, cu capul plecat în lumina lipsită de strălucire a unei singure lumînări, fără să vadă umbra care trecea peste tavanul înflorat, fără să vadă degetul lung şi alb întins pentru a stinge flacăra aceea fragilă.