Anne Rice - Interviu cu un vampir

Vedeam pe chipul ei că auzise fiecare cuvînt. M-ar fi întrebat ceva dacă ar fi fost timp, dar m-a crezut cînd i-am spus că nu era. După aceea mi-am folosit toată priceperea pentru a pleca atît de repede, încît să dau impresia unei dispariţii. Din grădină, i-am văzut chipul la etaj, în sclipirea lumînărilor. Am văzut-o scrutînd întunericul în căutarea mea. Pe urmă şi-a făcut Semnul Crucii şi s-a întors la surorile ei.

Vampirul zîmbi.

— Nu s-a vorbit nimic pe ţărm despre vreo viziune ciudată, care i-ar fi apărut lui Babette Frénière, dar după cîteva zile de jale şi discuţii triste despre femeile rămase singure, ea a devenit subiectul unui scandal izbucnit în zonă, datorită faptului că s-a hotărît să administreze plantaţia singură. A izbutit să strîngă o zestre imensă pentru sora ei mai mică şi, după încă un an, s-a măritat ea însăşi. Lestat şi cu mine abia dacă ne mai vorbeam.

— A continuat să locuiască la Pointe du Lac?

— Da. Nu puteam fi sigur că-mi spusese tot ce trebuia să ştiu. Şi trebuia să ne prefacem tot timpul. Nu m-am dus la nunta surorii mele, de pildă, fiindcă aveam „malarie” şi ceva asemănător mi s-a întîmplat şi în ziua înmormîntării mamei mele. Între timp, Lestat şi cu mine luam cina în fiecare seară cu bătrînul, mînuind elegant cuţitele şi furculiţele, iar el ne spunea să mîncăm tot din farfurii şi să nu bem vinul prea repede. Plîngîndu-mă de dureri de cap îngrozitoare, îmi primeam sora într-un dormitor întunecos, cu pătura trasă pînă sub bărbie, spunîndu-i ei şi soţului ei că lumina prea puternică făcea să mă doară ochii şi le dădeam sume mari de bani, pe care să-i investească pentru noi toţi. Din fericire, soţul ei era un idiot; unul inofensiv, dar idiot, produsul a patru generaţii de căsătorii între veri primari.

Dar, deşi aceste lucruri mergeau bine, am început să avem probleme cu sclavii. Ei erau cei suspicioşi şi, aşa cum ţi-am mai spus, Lestat ucidea pe oricine avea chef. Aşa că, tot timpul se vorbea de nişte morţi misterioase în partea aceea a ţărmului. Dar i-a făcut să vorbească, ceea ce au văzut, şi eu am auzit într-o seară, cînd mă furişam pe lîngă colibele lor.

Acum, dă-mi voie să-ţi explic mai întîi caracterul acestor sclavi. Era cam prin o mie şapte sute nouăzeci şi cinci, Lestat şi cu mine locuiam acolo relativ liniştiţi de patru ani, eu investind banii obţinuţi de el, extinzînd terenurile, cumpărînd apartamente şi case în oraş, pe care apoi le închiriam, plantaţia în sine producînd puţin… ea fiind pentru noi mai degrabă o acoperire decît o investiţie. Am spus „pentru noi”. Am greşit. Nu am semnat niciodată vreo hîrtie prin care să-i dau ceva lui Lestat şi, aşa cum îţi dai seama, legal, eu eram încă în viaţă. Dar în o mie şapte sute nouăzeci şi cinci, aceşti sclavi nu erau ca cei pe care i-ai văzut în filme sau despre care ai citit în romanele despre sud. Nu vorbeau frumos, într-un dialect englezesc şi nu erau nişte oameni cu pielea ciocolatie, îmbrăcaţi în zdrenţe. Erau africani. Insulari; adică unii dintre ei veniseră de pe Santo Domingo. Erau foarte negri şi complet străini de noi; vorbeau în limbile lor africane şi în dialect franţuzesc; cîntau cîntece africane care făceau cîmpurile să pară exotice şi ciudate, adesea înspăimîntîndu-mă în viaţa de muritor. Erau superstiţioşi şi îşi aveau propriile secrete şi tradiţii. Pe scurt, încă nu fuseseră complet distruşi ca africani. Sclavia era blestemul existenţei lor; încă nu li se luase ceea ce aveau caracteristic. Acceptau botezul şi hainele modeste impuse de către legile catolice franceze, dar seara îşi făceau tot felul de costumaţii din materialele lor ieftine, confecţionau bijuterii din oase de animale şi din bucăţi de metal pe care le lustruiau ca să semene cu aurul; colibele sclavilor de la Pointe du Lac reprezentau o ţară străină, o coastă africană după lăsarea întunericului, unde pînă şi cel mai curajos supraveghetor se temea să se aventureze. Vampirului, însă, nu îi era frică.

Pînă într-o seară de vară cînd, trecînd ca o umbră, am auzit prin uşa deschisă a colibei şefului lor negru o conversaţie care m-a convins că Lestat şi cu mine ne aflam într-un mare pericol. Sclavii ştiau că nu eram oameni obişnuiţi. În şoaptă, cameristele spuneau cum, printr-o crăpătură din uşă, ne văzuseră mîncînd din farfurii goale, ducînd pahare goale la buze, rîzînd, cu feţele albe şi fantomatice în licărirea lumînărilor, bătrînul orb fiind prost şi neputincios în puterea noastră. Prin gaura cheii au văzut sicriul lui Lestat şi, odată, acesta o bătuse pe una din ele fără milă pentru că o prinsese la fereastra dinspre verandă a camerei lui. „Nu-i nici un pat acolo”, îşi spuneau unul altuia, dînd din cap. „Doarme în sicriu, ştiu sigur.” Ştiau cu certitudine, şi bazîndu-se pe dovezi concrete, ce eram amîndoi. Cît despre mine, mă văzuseră seară de seară ieşind din oratoriu, acesta fiind acum doar cu ceva mai mult decît o construcţie fără formă din cărămidă şi verdeaţă, acoperită de iederă primăvara, trandafiri sălbatici vara, muşchiul strălucea pe obloanele vechi şi nevopsite care nu se deschideau niciodată şi păianjenii îşi ţeseau pînzele sub arcadele de piatră. Bineînţeles, pretindeam că mă duc acolo în memoria lui Paul, dar, din cuvintele lor, era foarte limpede că nu ne mai credeau minciunile. Acum ne aruncau în spinare nu numai sclavii morţi şi descoperiţi pe cîmpuri sau în mlaştină, vitele şi cei cîţiva cai, dar şi alte evenimente stranii; pînă şi inundaţiile şi tunetele reprezentau arme ale Domnului, care se afla într-o luptă personală cu Louis şi Lestat. Şi mai rău era faptul că nu plănuiau să fugă. Eram diavoli. Din puterea noastră nu exista scăpare. Nu, trebuia să fim distruşi. La întîlnirea aceea, la care participam nevăzut, se aflau şi cîţiva sclavi de pe plantaţia Freniere.

Ceea ce însemna că zvonul avea să se întindă pe tot ţărmul. Şi, deşi eram convins că nimeni nu va da atenţie unui val de isterie, nu voiam să risc. M-am dus repede acasă pentru a-i spune lui Lestat că jocul nostru de-a plantatorii a luat sfîrşit. Trebuia să renunţe la biciul sclaviei şi la inelul de aur de strîns şervetul şi să se mute în oraş.

S-a opus, fireşte. Tatăl lui era grav bolnav şi era posibil să nu trăiască mult. Nu avea nici cea mai mică intenţie să fugă de nişte sclavi idioţi. „Îi omor pe toţi”, a zis el calm. „Cîte trei, patru odată. Unii or să fugă şi asta o să fie bine.”

„Vorbeşti prostii. Adevărul e că vreau să pleci de aici.”

„Vrei să plec de aici!” a spus el rînjind ironic. Construia un castel din cărţi de joc franţuzeşti de foarte bună calitate. „Tu, un vampir laş şi plîngăreţ, care umbli noaptea şi omori pisici şi şobolani, te uiţi ore întregi la lumînări de parcă ar fi oameni, stai în ploaie ca o momîie pînă cînd te uzi pînă la piele, miroşi ca lăzile vechi din pod şi arăţi ca un idiot uluit la grădina zoologică.”

„Nu mai ai ce să-mi spui şi nesăbuinţa ta ne pune pe amîndoi în pericol. Pot să trăiesc foarte bine în oratoriu, în timp ce casa asta se transformă în ruină. Puţin îmi pasă de ea!” i-am spus şi era foarte adevărat. „Da, tu trebuie să ai tot ce n-ai avut în viaţă şi să faci din nemurire un magazin de vechituri, în care amîndoi devenim groteşti. Du-te şi uită-te la tatăl tău şi spune-mi cît mai are de trăit, pentru că exact atîta o să mai rămîi, şi asta doar dacă sclavii n-or să se răzvrătească împotriva noastră!”

Atunci mi-a spus să mă duc să mă uit eu însumi la tatăl lui, din moment ce eu eram cel care „se uita” mereu, şi am făcut-o. Bătrînul era, într-adevăr pe moarte. Fusesem scutit să asist la moartea mamei, într-un fel, pentru că îşi găsise sfîrşitul subit, într-o după-amiază. O găsiseră stînd în curte liniştită, cu coşul de cusut alături; murise aşa cum te-ai duce la culcare. Acum, însă, asistam la o moarte naturală, care era prea lentă, dureroasă şi conştientă. Întotdeauna îmi plăcuse bătrînul; era bun, simplu şi cerea foarte puţin. Ziua stătea la soare, moţăind şi ascultînd păsărelele; seara, orice sporovăială a noastră îi ţinea tovărăşie. Ştia să joace şah, pipăind cu grijă fiecare piesă şi ţinînd minte toate poziţiile de pe tablă cu o extraordinară precizie; deşi Lestat nu juca cu el, eu o făceam adesea. Acum respira greu, fruntea îi era fierbinte şi udă şi pernele erau pătate de sudoare. În timp ce el gemea şi se ruga să moară, Lestat începuse să cînte la spinetă în camera cealaltă. I-am trîntit capacul, gata să-i prind degetele. „N-o să cînţi cînd el e pe moarte!” i-am spus eu. „Pe naiba, n-o să cînt!” mi-a răspuns el. „O să bat şi toba dacă vreau!” Şi, scoţînd un platou mare de argint din dulap, îşi petrecu un deget printr-unul din mînere şi începu să bată în el cu o lingură.