Anne Rice - Interviu cu un vampir

— Nu, absolut deloc. E evident că ţi-a fost milă de bătrîn. Ai stat să-i oferi alinare cînd tu însuţi erai în primejdie. Şi ceea ce ai simţit pentru tînărul Frénière cînd Lestat a vrut să-l ucidă… toate astea mi le-ai explicat. Dar mă întrebam… aveai vreun sentiment deosebit pentru Babette? Oare acest sentiment te-a făcut să-i aperi familia?

— Te referi la dragoste, spuse vampirul. De ce eziţi să pronunţi cuvîntul?

— Pentru că ai vorbit de detaşare, zise băiatul.

— Crezi că îngerii sînt detaşaţi? întrebă vampirul.

Băiatul se gîndi o clipă.

— Da, răspunse el apoi.

— Nu sînt oare capabili de dragoste? întrebă vampirul. Nu-l privesc pe Dumnezeu cu o dragoste absolută?

Băiatul se gîndi o clipă.

— Dragoste sau adoraţie, zise el.

— Care e deosebirea? întrebă vampirul gînditor. Care e deosebirea?

Era limpede că nu îl întreba pe băiat, ci pe sine.

— Îngerii simt iubirea, mîndria… mîndria Căderii… şi ura. Sentimentele puternice ale persoanelor detaşate, în care emoţiile şi voinţa sînt acelaşi lucru, spuse el, în sfîrşit.

Se uită la masă stăruitor ca şi cum, gîndindu-se mai bine, n-ar fi fost pe deplin mulţumit.

— Aveam pentru Babette… un sentiment puternic. Nu cel mai puternic pe care l-am simţit vreodată pentru o fiinţă omenească, spuse el şi îşi ridică privirea. Dar era ceva foarte puternic. Babette era pentru mine o fiinţă ideală în felul ei…

Se mişcă uşor pe scaun, pelerina foşnindu-i încet, şi îşi întoarse privirea spre fereastră. Băiatul se aplecă şi se uită la casetă. După aceea scoase alta din servietă şi, cerîndu-i scuze vampirului, o introduse în aparat.

— Mă tem că am întrebat ceva prea personal. N-am vrut…, îi spuse el repede.

— Nici vorbă, spuse vampirul, privindu-l. E o întrebare la obiect. Simt iubirea şi am simţit-o într-o oarecare măsură pentru Babette, deşi n-a fost cea mai mare iubire pe care am simţit-o vreodată. Era conturată în Babette.

Ca să revin la povestea mea, balul de binefacere dat de ea s-a bucurat de succes şi i-a asigurat reintrarea în societate. Banii ei au înlăturat orice îndoieli din minţile rudelor pretendenţilor ei şi s-a măritat. În serile de vară, obişnuiam să o vizitez, fără să mă vadă şi fără să-i dau de ştire că mă aflam acolo. Mă duceam să văd că era fericită şi văzînd-o astfel, eram şi eu fericit.

Deci, la ea m-am dus atunci cu Lestat. Acesta i-ar fi ucis pe membrii familiei Frénière demult, dacă nu l-aş fi împiedicat şi acum credea că asta intenţionam să fac. „Ce linişte ne-ar aduce asta?” l-am întrebat eu. „Zici de mine că sînt idiot, dar tu ai fost idiot tot timpul. Crezi că nu ştiu de ce ai făcut din mine un vampir? Pentru că nu puteai să trăieşti singur, nu izbuteai să faci nici cele mai simple lucruri. De ani de zile mă ocup de toate treburile, în timp ce tu te pretinzi superior. Nu mai ai ce să-mi spui despre viaţă. Nu mai am nevoie de tine. Tu eşti cel care are nevoie de mine şi, dacă te atingi măcar de vreunul din sclavii Frénière, mă descotorosesc de tine. Va fi o luptă între noi şi nu e nevoie să-ţi atrag atenţia că am mai multă inteligenţă în degetul mic decît ai tu în toată fiinţa. Fă cum îţi spun.”

Ei bine, asta l-a uimit, deşi n-ar fi trebuit; şi a protestat că mai avea multe să-mi spună despre lucruri şi tipuri de oameni pe care aş fi putut să-i ucid, oameni care ar fi putut provoca o moarte subită, despre locuri unde nu aveam voie să merg niciodată şi aşa mai departe, prostii pe care abia le suportam. Dar nu aveam timp pentru el. Lumina era aprinsă în coliba supraveghetorului de la Freniere şi acesta încerca să-i liniştească pe sclavii fugari şi pe ai lui. Focul de la Pointe du Lac se mai vedea încă pe cer. Babette era îmbrăcată şi se ocupa de hîrtii, după ce trimisese căruţe la Pointe du Lac şi sclavi care să ajute la stingerea flăcărilor. Sclavii fugari şi înspăimîntati erau ţinuţi separat de ceilalţi şi, în momentul acela, toată lumea le lua povestirile drept aiureli caracteristice sclavilor. Babette ştia că se întîmplase ceva îngrozitor şi bănuia că era vorba de crimă, nici gînd de ceva supranatural. Cînd am dat de ea, se afla în birou, scriind despre foc în jurnalul plantaţiei. Era aproape dimineaţă. Aveam doar cîteva minute pentru a o convinge că trebuia să mă ajute. I-am vorbit întîi, nelăsînd-o să se întoarcă, iar ea m-a ascultat în tăcere. I-am spus că aveam nevoie de o cameră să mă odihnesc. „Nu ţi-am făcut niciodată rău. Îţi cer acum o cheie şi promisiunea că nimeni nu va încerca să intre în camera aceea pînă diseară. Atunci o să-ţi povestesc tot.” Eram aproape disperat. Cerul începea să se lumineze. Lestat era în livadă cu sicriele. „Dar de ce ai venit la mine în noaptea asta?” m-a întrebat ea. „Şi de ce să nu fi venit la tine?” am zis eu. „Nu te-am ajutat în clipele cînd aveai nevoie de îndrumare, cînd numai tu erai puternică în mijlocul celor dependenţi de tine şi slabi? Nu ţi-am oferit de două ori sfaturi bune? N-am vegheat de atunci asupra fericirii tale?” îl vedeam pe Lestat la fereastră. Era cuprins de panică. „Dă-mi cheia unei camere şi nu lăsa pe nimeni să se apropie pînă la căderea serii. Îţi jur că nu ţi-aş face nici un rău.” „Şi dacă nu vreau… dacă eu cred că vii din partea diavolului?” m-a întrebat ea atunci şi a vrut să se întoarcă, dar eu am stins lumînarea. M-a văzut stînd cu spatele în dreptul ferestrei care se lumina. „Dacă nu vrei şi crezi că vin din partea diavolului, o să mor”, i-am spus eu. „Dă-mi cheia. Aş putea să te omor şi acum dacă aş vrea, nu înţelegi?” M-am apropiat de ea şi m-am arătat mai mult privirii ei, iar ea a rămas cu gura căscată şi s-a dat înapoi, ţinîndu-se de braţul fotoliului. „Dar n-o voi face. Mai degrabă aş muri eu, decît să te ucid. O să mor dacă nu-mi dai cheia pe care ţi-o cer.”

Am obţinut-o. Nu ştiu ce a fost în mintea ei, dar mi-a oferit una din încăperile de la parter unde era ţinut vinul şi sînt sigur că ne-a văzut pe mine şi pe Lestat aducînd sicriele. Nu numai că am încuiat uşa, dar am şi baricadat-o. Cînd m-am trezit, seara, Lestat era în picioare.

— Deci s-a ţinut de cuvînt.

— Da. Ba a mers chiar mai departe. Nu numai că a respectat uşa noastră închisă, dar a încuiat-o şi pe dinafară.

— Şi povestirile sclavilor… le auzise?

— Da, le auzise. Lestat a fost primul care a descoperit că eram încuiaţi şi s-a înfuriat teribil. Intenţionase să plece la New Orléans cît mai repede. Acum era extrem de bănuitor în privinţa mea. „Am avut nevoie de tine doar cît a trăit tata”, a zis el încercînd să găsească o ieşire. Locul era o adevărată temniţă.

— „Să ştii că n-o să mai înghit nimic de la tine”, mi-a spus el. Nici nu voia să-mi întoarcă spatele. Mă chinuiam să aud glasuri din camerele de la etaj, dorindu-mi ca el să tacă, nevrînd să-i mărturisesc care erau sentimentele mele faţă de Babette sau ce speram.

Mă mai gîndeam şi la altceva. M-ai întrebat de sentiment şi detaşare. Unul din aspectele acestui sentiment detaşat, cum l-aş numi, este că te poţi gîndi la două lucruri în acelaşi timp. Poţi să te gîndeşti că nu eşti în siguranţă şi că poţi muri şi poţi să te mai gîndeşti la ceva abstract şi îndepărtat. Aşa se întîmpla şi cu mine. Mă gîndeam în clipa aceea, în tăcere şi cu profunzime, cît de sublimă ar fi putut să fie prietenia dintre mine şi Lestat; cît de puţine impedimente ar fi existat şi cît de multe lucruri am fi putut împărţi. Poate că simţeam asta din cauza apropierii lui Babette, căci cum altfel aş fi putut să ajung să o cunosc cu adevărat decît apelînd la metoda supremă; să-i iau viaţa, să devin una cu ea într-o îmbrăţişare a morţii, cînd sufletul meu s-ar fi contopit cu inima ei, hrănindu-se cu ea. Dar sufletul meu dorea să o cunoască pe Babette fără să fie nevoie să o ucid, fără să-i răpesc ultima suflare, ultima picătură de sînge. În cazul lui Lestat însă, cît de bine am fi putut să ne cunoaştem, dacă ar fi fost un om de caracter, un om care să raţioneze puţin. Mi-am amintit de vorbele bătrînului; Lestat, un elev inteligent, un iubitor al cărţilor care fuseseră arse. Eu nu-l cunoşteam decît pe acel Lestat care îşi bătea joc de biblioteca mea, spunînd că era o grămadă de praf, care îmi ridiculiza mereu lecturile şi meditaţiile.