Anne Rice - Interviu cu un vampir

Mi-am dat seama că acum în casă era linişte. Din cînd în cînd se auzeau scîndurile scîrţîind sub paşi şi, printre ele răzbătea o lumină foarte slabă. Îl vedeam pe Lestat pipăind zidurile de cărămidă, faţa lui dură de vampir devenind o mască schimonosită de frustrare omenească. Eram convins că trebuia să ne despărţim imediat, că trebuia să pun dacă era nevoie, chiar şi un ocean între noi. Şi mi-am dat seama că îi suportasem atîta timp datorită faptului că mă îndoisem de mine însumi. Mă păcălisem cu gîndul că stăteam pentru bătrîn, pentru sora mea şi soţul acesteia. Dar am stat cu Lestat pentru că mă temeam că nu cunosc secretele esenţiale ale unui vampir, pe care nu le puteam descoperi singur şi, mai important, datorită faptului că el era unicul de felul meu pe care îl cunoşteam. Nu-mi spusese niciodată cum devenise vampir şi nici unde aş fi putut să mai găsesc măcar un altul ca noi. Asta mă deranja foarte mult atunci, aşa cum mă deranjase patru ani. Îl uram şi voiam să-l părăsesc; totuşi, puteam să-l părăsesc? în timp ce toate gîndurile astea îmi treceau prin minte, Lestat îşi continua discursul: că el nu avea nevoie de mine, că nu avea de gînd să mai înghită nimic, cu atît mai puţin ameninţărilor din partea Freniere-ilor. Trebuia să fim pregătiţi în clipa în care avea să se deschidă uşa. „Nu uita!” mi-a spus el în final. „Viteză şi forţă; în astea nu ne pot întrece. Şi spaimă. Ţine minte întotdeauna: provoacă spaimă. Nu fi sentimental! Ne pui în pericol.”

„Vrei să fii singur după asta?” l-am întrebat eu. Voiam s-o spună. Eu nu aveam curajul. Sau, mai degrabă, nu-mi cunoşteam propriile sentimente.

„Vreau să ajung la New Orléans!” a zis el. „Te-am prevenit doar că n-am nevoie de tine. Dar ca să ieşim de aici, avem nevoie unul de celălalt. Încă n-ai învăţat să-ţi foloseşti puterile! Nu ai un simţ înnăscut a ceea ce eşti! Foloseşte-ţi puterea de convingere cu femeia asta, dacă o să vină. Dar dacă vine însoţită, atunci fii pregătit să acţionezi în consecinţă.”

„Adică?” l-am întrebat eu, pentru că niciodată nu mi se păruse mai misterios decît în clipa aceea. „Ce sînt eu?” El era vădit dezgustat şi şi-a ridicat braţele.

„Fii pregătit…”, a zis el apoi, dezvelindu-şi dinţii magnifici, „să ucizi!” S-a uitat brusc la scîndurile de deasupra. „Se pregătesc de culcare, îi auzi?” După un răstimp de tăcere, timp în care Lestat s-a plimbat de colo-colo şi eu am stat să mă gîndesc la ce aveam să fac sau să-i spun lui Babette sau, şi mai profund chiar, la răspunsul la o întrebare şi mai dificilă — ce simţeam pentru Babette? — după cîtva timp, deci, am zărit o lumină pe sub uşă. Lestat era pregătit să sară la oricine ar fi apărut. Era Babette singură; a intrat cu o lampă, fără să-l vadă pe Lestat în spatele ei, ci uitîndu-se fix la mine.

Nu o mai văzusem niciodată ca atunci; părul îi era lăsat liber pentru culcare, o bogăţie de valuri negre revărsate peste capotul alb; chipul îi era încordat din cauza grijii şi a spaimei. Acest lucru făcea să fie îmbujorată şi ochii ei căprui şi mari păreau imenşi. Aşa cum ţi-am mai spus, îmi plăceau forţa şi cinstea ei, sufletul ei mare. Nu simţeam pentru ea o pasiune ca aceea pe care ai simţi-o tu. Dar o găseam mai atrăgătoare decît orice altă femeie din cele pe care le cunoscusem în viaţa de muritor. Chiar şi sub capotul acela sever, braţele şi sînii îi erau rotunde şi moi; mi se părea un suflet incitant, îmbrăcat într-o carne minunată şi misterioasă. Eu, care sînt dur, chibzuit şi devotat unui scop, m-am simţit atras de ea într-un mod irezistibil; ştiind că totul nu putea culmina decît cu moartea, i-am întors imediat spatele, întrebîndu-mă dacă, atunci cînd se uita în ochii mei, îi vedea lipsiţi de viaţă şi de suflet.

„Tu eşti cel care a mai venit la mine”, a zis ea, de parcă n-ar fi fost sigură. Şi eşti proprietarul de la Pointe du Lac. Tu eşti!” Atunci mi-am dat seama că auzise povestirile îngrozitoare legate de noaptea precedentă şi că nu o puteam minţi. Mă mai arătasem ei de două ori cu scopul de a-i vorbi; nu puteam să mă ascund acum sau să-mi minimalizez înfăţişarea nefirească.

„Nu vreau să-ţi fac nici un rău”, i-am spus eu. „Am nevoie doar de o trăsură şi cai… caii pe care i-am lăsat azi-noapte la păscut.” Nu părea să mă fi auzit; s-a apropiat mai mult, fiind ferm hotărîtă să mă prindă în cercul de lumină.

Atunci l-am văzut pe Lestat contopindu-se cu umbra ei pe zidul de cărămidă; era nerăbdător şi periculos. „Îmi dai trăsura?” am insistat eu. Acum se uita la mine, ţinînd lampa ridicată; tocmai cînd am vrut să-mi feresc privirea, am văzut-o schimbîndu-se la faţă. Chipul îi era împietrit şi gol, de parcă sufletul ei şi-ar fi pierdut cunoştinţa. A închis ochii şi a clătinat din cap. M-am gîndit că, într-un fel, o făcusem să cadă în transă fără nici un efort din partea mea. „Ce eşti?” m-a întrebat ea în şoaptă. „Eşti diavol. Erai diavol şi atunci cînd ai venit la mine!”

„Diavol!” am zis eu. Asta m-a întristat mai mult decît aş fi crezut că era posibil. Dacă ea credea acest lucru, atunci îşi închipuia că sfatul meu nu era bun; va avea îndoieli. Era bogată şi avea o viaţă bună şi ştiam că nu trebuia să facă una ca asta. La fel ca toţi oamenii puternici, a cunoscut întotdeauna un oarecare grad de singurătate; era ca o străină marginalizată, o necredincioasă de un anume fel. Iar echilibrul în care trăia ar fi putut fi tulburat, dacă începea să-şi pună la îndoială propria bunătate. Se uita la mine cu o groază nedisimulată. Parcă din cauza groazei, uitase de situaţia precară în care se afla. În clipa aceea, Lestat, care era atras de slăbiciune ca un om însetat de apă, a apucat-o de încheietura mîinii, iar ea a ţipat şi a scăpat lampa din mînă. Flăcările au aprins uleiul vărsat şi Lestat o împingea cu spatele spre uşa deschisă. „Adu trăsura!” i-a spus el. „Adu-o imediat, împreună cu caii. Eşti într-un pericol de moarte; nu mai vorbi de diavoli!” Eu am călcat flăcările în picioare şi m-am dus după Lestat, strigîndu-i să-i dea drumul. O ţinea de încheieturile ambelor mîini şi ea era furioasă. „O să trezeşti toată casa dacă nu-ţi ţii gura!” mi-a zis el. „Şi o s-o omor! Adu trăsura… condu-ne. Vorbeşte cu băiatul de la grajd!” i-a spus el apoi, împingînd-o afară. Mergeam încet prin curtea întunecată, eu cuprins de o tristeţe fără margini, Lestat în faţa mea, iar înaintea noastră, Babette, avansînd cu spatele, fixîndu-ne cu privirea în întuneric. Deodată s-a oprit. O lumină slabă licărea în casă, undeva la etaj. „Nu vă dau nimic!” a spus ea. Eu l-am prins de braţ pe Lestat şi i-am zis să mă lase pe mine să rezolv situaţia. „O să le spună tuturor dacă nu mă laşi să vorbesc cu ea”, i-am şoptit eu.

„Atunci, stăpîneşte-te”, mi-a zis el dezgustat. „Fii tare. Nu o lua cu binişorul.”

„Între timp tu du-te… în grajd şi adu trăsura şi caii. Dar fără să ucizi!” Nu ştiam dacă avea să mă asculte sau nu, dar a plecat repede, iar eu m-am apropiat de Babette. Pe chipul ei se citea un amestec de furie şi hotărîre. „Piei din faţa mea, Satană,” mi-a spus şi eu m-am oprit în faţa ei, mut, privind-o cu aceeaşi siguranţă cu care o făcea ea. Nu arăta că l-ar fi auzit pe Lestat în noapte. Ura ei pentru mine ardea ca un foc.

„De ce-mi spui asta?” am întrebat-o eu. „Ţi-am dat cumva un sfat rău? Ţi-am făcut vreun rău? Am venit să te ajut, să-ţi dau putere. Nu m-am gîndit decît la tine, cînd ar fi trebuit să nici nu-mi pese.” Ea clătina din cap.