Anne Rice - Interviu cu un vampir

Remarcabil, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că toţi acei bărbaţi şi acele femei care stăteau din diverse motive, lăsau în urmă un monument, o structură din marmură, cărămidă şi piatră care încă mai stă în picioare; aşa încît, chiar şi atunci cînd felinarele cu gaz au dispărut şi au apărut avioanele, iar birourile au umplut clădirile de pe Canal Street, ceva din frumuseţe şi romantism tot a rămas; poate nu pe fiecare stradă, dar pe atît de multe, încît, pentru mine, peisajul pare să fie cel dintotdeauna, iar cînd mă plimb acum pe străzile luminate de stele ale Cartierului sau prin Garden District, retrăiesc acele vremuri. Bănuiesc că acesta e rostul monumentului. Indiferent dacă e o căsuţă sau o vilă cu coloane corintiene şi poartă dantelată din fier forjat. Monumentul respectiv nu spune că un anume om a trecut pe acolo. Nu, ci faptul că ceea ce a simţit el într-un anume moment, într-un anume loc, continuă să existe. Luna care răsărea atunci deasupra New Orléans-ului mai răsare şi acum. Şi o să răsară atîta timp cît monumentele vor sta în picioare. Sentimentul, cel puţin aici… şi acolo… rămîne acelaşi.

Vampirul părea trist. Oftă, ca şi cum s-ar fi îndoit de ceea ce tocmai spusese.

— Despre ce vorbeam? întrebă el deodată, ca şi cum ar fi fost uşor obosit. Ah, da, despre bani. Lestat şi cu mine trebuia să cîştigăm bani. Şi îţi spuneam că se pricepea să fure. Dar investiţiile de după aceea erau importante. Ceea ce adunam trebuia folosit. Numai că o iau mereu înainte. Eu omoram animale. O să ajung, însă, şi la asta imediat. Lestat omora tot timpul oameni, uneori doi, trei, pe noapte, alteori şi mai mulţi. Bea dintr-unul doar atît cît să-şi potolească setea, după care trecea la altul. Cu cît era mai bun, spunea el în felul lui vulgar, cu atît îi plăcea mai mult. O fată era hrana cu care prefera să înceapă seara; dar triumful cel mai mare pentru el era atunci cînd ucidea un tînăr. Unul cam ca tine i-ar fi plăcut în mod deosebit.

— Ca mine? şopti băiatul.

Se aplecase înainte, sprijinindu-se în coate, pentru a-l privi pe vampir în ochi, dar acum se trase înapoi brusc.

— Da, continuă vampirul, ca şi cum nici n-ar fi observat schimbarea expresiei de pe chipul băiatului. Vezi tu, pentru Lestat ei reprezentau cea mai mare pierdere, căci se aflau în pragul celor mai mari posibilităţi ale vieţii. Bineînţeles că Lestat nu înţelegea acest lucru. Eu ara ajuns să înţeleg. Lestat nu înţelegea nimic. O să-ţi dau un exemplu de ceea ce-i plăcea lui Lestat. În susul fluviului, mai departe de noi, se afla plantaţia Freniere, o întindere magnifică de pămînt care avea mari şanse să facă o avere de pe urma zahărului, la puţin timp după ce a fost inventat procedeul de rafinare. Bănuiesc că ştii că zahărul era rafinat în Louisiana. E ceva perfect şi ironic în legătură cu faptul că acest pămînt pe care-l iubeam producea zahăr rafinat. Spun asta cu mai multă tristeţe decît bănuiesc că-ţi închipui. Acest zahăr rafinat e o otravă. Era ca esenţa vieţii în New Orléans, atît de dulce, încît putea fi fatal, atît de ademenitor, încît toate celelalte valori erau uitate… Dar îţi spuneam că, puţin mai departe de noi, în susul fluviului, locuia familia Frénière, o veche familie franceză care produsese în generaţia aceea cinci fete şi un singur băiat. Eh, trei dintre tinere erau sortite să nu se mărite, celelalte două erau încă mici, aşa că totul depindea de tînăr. El trebuia să administreze plantaţia, aşa cum făcusem eu pentru mama şi sora mea, trebuia să aranjeze căsătorii, să strîngă zestre cînd întreaga avere a familiei depindea de recolta de zahăr a anului următor, trebuia să facă afaceri, să lupte şi să ţină întreaga lume materială departe de cea a familie Freniere. Lestat a decis că îl voia. Şi, cînd numai soarta l-a păcălit, s-a înfuriat teribil. Şi-a riscat propria viaţă pentru a pune mîna pe tînărul Frénière, care se implicase într-un duel. Insultase un tînăr creol spaniol la un bal. Totul era o aiureală, dar ca majoritatea tinerilor creoli, acesta era gata să moară degeaba. Amîndoi erau gata să moară degeaba. Toată casa Frénière era întoarsă cu susul în jos. Trebuie să înţelegi că Lestat ştia acest lucru perfect de bine. Amîndoi mergeam la vînătoare pe plantaţia Frénière. Lestat după sclavi şi hoţi de găini, eu după animale.

— Omorai numai animale?

— Da, dar o să ajung şi la asta mai tîrziu, aşa cum ţi-am mai spus. Amîndoi cunoşteam plantaţia, iar eu mă dedasem, uneia din cele mai mari plăceri ale unui vampir, aceea de a studia oamenii fără ca ei să ştie. Le cunoşteam pe surorile Frénière ca pe tufele de trandafiri din jurul oratoriului fratelui meu. Erau nişte femei deosebite. Fiecare, în felul ei, era la fel de deşteaptă ca şi băiatul, iar una din ele, căreia o să-i spun Babette, nu numai că era la fel de deşteaptă ca el, dar şi mult mai înţeleaptă. Cu toate acestea, nici una nu fusese învăţată să se ocupe de plantaţie; nici una nu înţelegea nici cele mai elementare lucruri în legătură cu situaţia lor financiară. Toate depindeau complet de tînărul Freniere şi toţi ştiau acest lucru. Astfel că, împletită cu dragostea lor pentru el, cu convingerea lor fermă că el era baza şi că orice iubire conjugală ar fi cunoscut ele vreodată ar fi fost doar o reflectare palidă a iubirii lor pentru el, împletită cu asta era o disperare la fel de intensă ca dorinţa de a supravieţui. În cazul în care Frénière murea în duel, plantaţia era distrusă. Economia ei fragilă, o viaţă de lux bazată pe veşnica ipotecare a recoltei din anul următor, se aflau numai în mîinile lui. Aşa că îţi poţi închipui panica şi amărăciunea din casa Freniere în seara în care băiatul s-a dus în oraş să se bată în duel. Şi acum, imaginează-ţi-l pe Lestat, dezvelindu-şi dinţii ca un diavol dintr-o operă comică pentru că nu avea să-l ucidă pe tînărul Frénière.

— Vrei să spui că… ţi-era milă de femeile Frénière?

— Mi-era categoric milă de ele, spuse vampirul. Situaţia lor era îngrozitoare. Şi mi-era milă şi de băiat. În seara aceea s-a încuiat în biroul tatălui său şi a făcut un testament. Ştia perfect de bine că, dacă avea să fie răpus de spadă la patru dimineaţa, familia lui avea să cadă odată cu el. Deplîngea acea situaţie şi, totuşi, nu putea face nimic. Evitarea duelului nu numai că ar fi însemnat pentru el desfiinţarea socială, dar ar fi fost probabil şi imposibilă. Celălalt tînăr l-ar fi urmărit pînă l-ar fi forţat să se bată. Cînd a plecat, la miezul nopţii, privea moartea în faţă ca un om care nu putea să urmeze decît o singură cale, hotărît să o facă cu curaj. Ori avea să-l ucidă pe spaniol, ori avea să moară; acest lucru nu se putea şti dinainte, în ciuda îndemînării sale. Chipul său reflecta o profunzime a sentimentelor şi a înţelepciunii pe care nu o mai văzusem pe faţa nici uneia din victimele lui Lestat. Atunci am avut prima confruntare cu Lestat. De luni de zile îi spusesem să nu-l ucidă pe băiat, iar acum voia să o facă înaintea tînărului spaniol.

Goneam călare, urmîndu-l pe tînărul Frénière spre New Orléans. Lestat, hotărît să-l ajungă din urmă, eu, hotărît să-l ajung din urmă pe Lestat. Eh, duelul, aşa cum ţi-am mai spus, era stabilit pentru ora patru dimineaţa, la marginea mlaştinii, chiar în apropiere de poarta dinspre nord a oraşului. Ajungînd acolo cu puţin înainte de patru, ne mai rămînea foarte puţin timp pentru a ne întoarce la Pointe du Lac, ceea ce însemna că propriile noastre vieţi erau în primejdie. Eram mai furios ca oricînd pe Lestat, care era decis să pună mîna pe băiat. „Lasă-i o şansă!” am insistat eu, apucîndu-l înainte ca el să-l prindă pe băiat. Era la mijlocul iernii, foarte frig şi umed în zona mlaştinii şi o ploaie rece ca gheaţa mătura luminişul unde urma să aibă loc duelul. Bineînţeles că nu mă temeam de aceste elemente, în sensul în care ai face-o tu; nici nu mă amorţeau şi nici nu mă puteau îmbolnăvi. Dar vampirii simt frigul la fel de acut ca oamenii, iar sîngele victimei este, adesea, alinarea senzuală a acelei senzaţii de frig. Dar ceea ce mă preocupa îndeosebi în dimineaţa aceea nu era durerea pe care o simţeam, ci excelentul întuneric pe care îl ofereau acele elemente, făcînd astfel ca Frénière să fie extrem de vulnerabil pentru atacul lui Lestat. Nu era nevoie decît să se depărteze puţin de prietenii lui spre mlaştină şi Lestat l-ar fi înşfăcat. Aşa că mă luptam fizic cu acesta. Îl ţineam.