Anne Rice - Interviu cu un vampir

Un oftat prelung i-a scăpat de pe buze. Capul îi era plecat. Mîna dreaptă îi era întinsă şi fără vlagă pe lîngă trup, în iarbă.

„Ura… e pasiune”, a spus el. „Răzbunarea e pasiune…”

„Nu şi pentru mine…” am murmurat eu încet. „Nu acum.”

Atunci şi-a aţintit privirea asupra mea şi chipul îi părea foarte calm. „Credeam c-o să-ţi treacă — că atunci cînd durerea te va părăsi cu totul, vei redeveni cald şi plin de dragoste, plin de acea curiozitate extraordinară cu care ai venit prima oară la mine, plin de acea conştiinţă adînc înrădăcinată şi acea dorinţă de cunoaştere care te-a adus pînă la Paris, în camera mea. Credeam că asta era o parte din tine care nu putea muri. Şi mai credeam că, atunci cînd durerea va dispărea, mă vei ierta pentru rolul pe care l-am jucat în moartea ei. Nu te-a iubit niciodată, să ştii. Nu în felul în care te-am iubit eu şi în felul în care tu ne-ai iubit pe amîndoi. Am ştiut asta! Am înţeles! Şi am crezut că o să te pot ţine lîngă mine. Timpul ni se oferea în întregime şi am fi fost profesori unul pentru celălalt. Tot ce te-ar fi făcut fericit m-ar fi făcut şi pe mine fericit; şi te-aş fi apărat de durere. Puterea mea ar fi fost şi a ta. Forţa de asemeni. Dar, pentru mine, tu eşti mort în interior, eşti rece şi departe de mine . E ca şi cum nici n-aş fi aici, lîngă tine. Şi, nefiind aici cu tine, am sentimentul oribil că nici nu exist. Eşti la fel de rece şi departe de mine ca picturile acelea moderne ciudate, alcătuite din linii şi forme bizare pe care nu pot să le iubesc sau să le pricep, la fel de străin ca acele sculpturi dure şi mecanice ale acestei ere, care n-au nici o formă omenească. Mă cutremur cînd sînt în apropierea ta. Mă uit în ochii tăi şi imaginea mea nu-i acolo…”

„Ce cereai tu era imposibil!” am spus eu repede. „Nu vezi? Şi ce ceream eu tot imposibil era, de la bun început.”

El a protestat, negarea abia formîndu-i-se pe buze şi a ridicat mîna, ca şi cum ar fi vrut să alunge ideea.

„Am vrut dragoste şi bunătate în moartea asta vie”, am spus eu. „A fost imposibil de la început, pentru că nu poţi avea dragoste şi bunătate, atunci cînd faci ceea ce ştii că e rău, ceea ce ştii că e greşit. Nu poţi avea decît confuzia disperată, dorinţa puternică şi căutarea bunătăţii iluzorii sub forma ei umană. Am ştiut adevăratul răspuns la cererea mea chiar dinainte să ajung la Paris. L-am ştiut de cînd am ucis prima oară o fiinţă omenească pentru a-mi potoli foamea. A fost moartea mea. Şi, totuşi, nu voiam s-o accept, nu puteam s-o accept, pentru că, la fel ca toate fiinţele, nu voiam să mor! Aşa că am căutat alţi vampiri, pe Dumnezeu, pe diavol, o sută de lucruri cu o sută de nume. Şi toate erau la fel, toate rele. Şi toate greşite. Pentru că nimeni nu m-ar putea convinge de ceea ce eu însumi ştiu că e adevărat, şi anume de faptul că am fost condamnat în mintea mea şi în sufletul meu. Cînd am ajuns la Paris, mi s-a părut că erai puternic, frumos şi nechinuit de regrete, ceea ce-mi doream cu disperare. Dar erai un distrugător, la fel ca şi mine, chiar mai nemilos şi mai şiret decît mine. Mi-ai arătat singurul lucru care puteam spera să devin, ce profunzime a răului, ce grad de răceală ar fi trebuit să ating pentru a scăpa de durere. Şi am acceptat. Astfel, pasiunea aceea, dragostea aceea pe care ai văzut-o în mine, s-a stins. Şi acum nu vezi decît o imagine fidelă a ta.”

A trecut foarte mult timp pînă a vorbit. Se ridicase în picioare şi stătea cu spatele la mine, privind în josul fluviului, cu capul plecat la fel ca înainte, şi cu mîinile pe lîngă trup. Şi eu mă uitam la fluviu şi-mi spuneam: Nu mai am ce să spun, nu mai am ce să fac.

„Louis”, a zis el cu o voce foarte groasă, schimbată, ridicînd capul.

„Da, Armand”, am spus eu.

„Mai vrei ceva de la mine, mai ai ceva să-mi ceri?”

„Nu”, am zis eu. „Ce vrei să spui?”

El n-a răspuns. Ci a pornit să se depărteze încet. La început, am crezut că intenţiona să facă doar cîţiva paşi, poate să se plimbe singur pe plaja noroioasă. Iar cînd am realizat că mă părăsea, era doar un simplu punct profilat pe clipirea ocazională a luminilor în apă. Nu l-am mai văzut niciodată.

Abia peste cîteva nopţi mi-am dat seama că dispăruse. Sicriul lui a rămas. Dar el nu s-a mai întors. După cîteva luni, am pus ca sicriul să fie dus în cimitirul St. Louis şi vîrît în criptă, lîngă al meu. Mormîntul, de mult timp neglijat pentru că familia mea nu mai exista, a primit singurul lucru pe care el îl lăsase în urmă. Dar, apoi, chestia asta a început să mă deranjeze. Mă gîndeam la ea cînd mă trezeam şi, din nou, în zori chiar înainte să închid ochii, într-o noapte, m-am dus şi am scos sicriul, l-am făcut bucăţele şi l-am lăsat pe aleea îngustă a cimitirului, în iarba înaltă.

Vampirul acela care era cel mai recent copil al lui Lestat m-a acostat într-o noapte, nu la mult timp după aceea, şi m-a implorat să-i spun tot ce ştiam despre lume, să-i devin tovarăş şi mentor. Îmi amintesc că i-am spus că ceea ce ştiam cu certitudine era faptul că aveam să-l distrug dacă-l mai vedeam. „Cineva trebuie să moară în fiecare noapte a existenţei mele, pînă cînd voi avea curajul să-i pun capăt”, i-am spus. „Şi tu ai fi o victimă foarte potrivită, un ucigaş la fel de rău ca şi mine.”

Noaptea următoare am plecat din New Orléans, pentru că tristeţea nu mă părăsea. Nu voiam să mă gîndesc la casa aceea veche în care murea Lestat. Nici la acel vampir inteligent şi modern care fugise de mine. Nici la Armand.

Voiam să mă aflu într-un loc unde nimic să nu-mi fie familiar. Şi unde nimic nu avea importanţă.

Ăsta-i sfîrşitul. Nu mai e nimic altceva.

Băiatul stătea tăcut, uitîndu-se la vampir. Iar acesta era calm, cu mîinile împreunate pe masă şi cu ochii îngustaţi şi roşii aţintiţi asupra benzii care se învîrtea. Chipul îi era atît de supt acum, încît venele tîmplelor se vedeau ca şi cum ar fi fost săpate în piatră. Şi stătea atît de nemişcat, încît numai ochii verzi păreau să-i emane viaţă, iar acea viaţă era fascinată de învîrtirea benzii.

Apoi, băiatul se lăsă pe spate şi îşi trecu degetele mîinii drepte prin păr.

— Nu, spuse el trăgînd iute aer în piept, după care repetă mai tare: Nu!

Vampirul nu părea să-l fi auzit. Îşi desprinse privirea de bandă şi şi-o îndreptă spre fereastră, spre cerul de un cenuşiu întunecat.

— Nu trebuia să se termine aşa! spuse băiatul, aplecîndu-se înainte.

Vampirul, care continua să privească cerul, rîse scurt şi sec.

— Toate lucrurile pe care le-ai simţit la Paris! spuse băiatul, cu o voce din ce în ce mai puternică. Dragostea pentru Claudia, sentimentul, chiar şi sentimentul pentru Lestat! Nu trebuia să se sfîrşească, nu aşa, nu în disperare! Pentru că asta e, nu? Disperare!

— Încetează, zise vampirul brusc, ridicînd mîna dreaptă şi privirea i se mută aproape mecanic asupra feţei băiatului. Îţi spun şi ţi-am mai spus că n-ar fi putut să se sfîrşească altfel.

— Nu accept, zise băiatul, încrucişîndu-şi braţele pe piept şi clătinînd din cap cu emfază. Nu pot!

Emoţia părea să crească în el, aşa încît, fără să vrea, împinse scaunul în spate pe scîndurile goale şi se ridică, începînd să măsoare încăperea în lung şi-n lat. Dar, cînd se întoarse şi se uită din nou la vampir, cuvintele pe care ar fi vrut să le rostească i se stinseră în gît. Vampirul îl privea şi pe chipul lui se citea acea expresie de furie şi amuzament amar.