Anne Rice - Interviu cu un vampir

La un moment dat, mergînd pe Avenue Napoleon, am auzit în spatele meu pasul pe care l-am recunoscut ca fiind al lui Armand. Îmi dădea de ştire că era aproape. Cu toate acestea, n-am făcut nimic altceva decît am încetinit şi i-am dat voie să mă ajungă din urmă; mult timp am mers alături, fără să spunem nimic. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Bineînţeles că mă gîndisem la el tot timpul şi acum, dacă am fi fost oameni şi Claudia ar fi fost iubita mea, m-aş fi aruncat în braţele lui deznădăjduit, atît de puternică, atît de mistuitoare era nevoia de a împărtăşi cuiva durerea. Bariera ameninţa să se rupă acum; totuşi, nu s-a rupt. Eram amorţit şi mergeam ca un om amorţit.

„Ştii ce-am făcut”, am spus eu într-un tîrziu. Dădusem colţul şi vedeam în faţă şirul lung de coloane duble ale Muzeului Regal. „Ţi-ai luat sicriul, aşa cum te-am prevenit.”

„Da”, a zise el şi la auzul vocii lui, am simţit o mîngîiere subită, de netăgăduit. M-a slăbit. Dar eram, pur şi simplu, prea departe de durere, prea obosit.

„Şi totuşi, eşti aici, cu mine, acum. Vrei să-i răzbuni?”

„Nu”, a spus el.

„Bine, dar erau tovarăşii tăi, erai conducătorul lor”, am zis eu. „Şi cu toate astea, nu i-ai prevenit că vreau să-i distrug, aşa cum te-am prevenit eu?”

„Nu.”

„Dar sigur mă dispreţuieşti pentru asta. Sigur respecţi vreo regulă, o loialitate faţă de cei ca tine.”

„Nu”, a spus el încet.

Mi se părea uluitor cît de logic era răspunsul lui, deşi nu mi-l puteam explica şi nu-l înţelegeam.

Ceva s-a limpezit, venind din părţile îndepărtate ale gîndurilor mele nestăvilite. „Dar erau paznici; plasatorii aceia care dormeau în incinta teatrului. De ce nu erau acolo cînd am intrat? De ce nu erau acolo ca să-i apere pe vampirii care dormeau?”

„Pentru că erau în serviciul meu şi eu le-am dat liber. I-am concediat”, a spus Armand.

M-am oprit. În clipa în care privirile ni s-au întîlnit, mi-am dorit ca lumea să nu fi fost o ruină neagră şi goală de cenuşă şi moarte, ci să fi fost proaspătă şi frumoasă, noi să fim muritori şi să ne oferim dragoste unul altuia. „Ai făcut asta ştiind ce aveam de gînd?”

„Da”, a zis el.

„Dar erai conducătorul lor! Aveau încredere în tine. Credeau în tine. Trăiau alături de tine!” am spus eu. „Nu te-nţeleg… de ce…?”

„Alege orice răspuns vrei”, a spus el cu calm şi sensibilitate, de parcă n-ar fi vrut să mă rănească făcînd vreo acuzaţie sau arătîndu-mi dispreţ, dorind doar să mă gîndesc la asta fără exagerare. „Pot să mă gîndesc la multe. Alege-l pe cel de care ai nevoie şi crede-l. E la fel de posibil ca oricare altul. O să-ţi spun adevăratul motiv pentru care am făcut-o, care e cel mai puţin adevărat: voiam să părăsesc Parisul. Teatrul îmi aparţinea. Aşa că i-am concediat.”

„Bine, dar ştiind…”

„Ţi-am spus, a fost adevăratul motiv şi cel mai puţin adevărat”, a spus el cu răbdare.

„M-ai distruge cu aceeaşi uşurinţă cu care ai lăsat să fie distruşi?” i-am şoptit eu.

„De ce aş face-o?”

„Dumnezeule”, am şoptit eu.

„Eşti foarte schimbat”, mi-a zis el. „Dar, într-un fel, eşti acelaşi.”

Am continuat să merg un timp şi, în faţa intrării în Luvru, m-am oprit. La început mi s-a părut că numeroasele-i ferestre erau întunecate şi argintii datorită luminii lunii şi ploii mărunte. Dar, după aceea, am avut impresia că văd o lumină slabă mişcîndu-se înăuntru, de parcă un paznic s-ar fi plimbat printre acele comori. Îl invidiam peste măsură. Mi-am concentrat toate gîndurile asupra acelui paznic, calculînd cum ar fi putut un vampir să ajungă la el, cum să-i ia viaţa, lampa şi cheile. Planul era confuz. Eram incapabil să fac planuri. Făcusem un singur plan adevărat în viaţa mea şi acela fusese dus la îndeplinire.

În cele din urmă, am capitulat. M-am întors din nou la Armand şi mi-am lăsat privirea s-o străpungă pe a lui, dîndu-i voie să se apropie de mine ca şi cum ar fi avut intenţia să mă transforme într-o victimă, iar eu am lăsat capul în jos şi i-am simţit braţul ferm pe după umeri. Amintindu-mi deodată şi cu precizie cuvintele Claudiei, cele care au fost aproape ultimele ei cuvinte — acea afirmaţie cum că ştia că-l puteam iubi pe Armand pentru că fusesem capabil s-o iubesc pînă şi pe ea — acele cuvinte mi-au venit în minte ca o ironie, mai pline de înţeles decît şi-ar fi putut închipui ea.

„Da, ăsta-i răul suprem, că putem ajunge atît de departe încît să ne iubim unul pe celălalt, noi doi”, i-am spus eu încet. „Cine altcineva ne-ar arăta măcar o fărîmă de iubire, o fărîmă de compasiune sau milă? Cine altcineva, cunoscîndu-ne aşa cum ne cunoaştem noi, ar putea face altceva decît să ne distrugă? Totuşi, putem să ne iubim.”

M-a privit îndelung lăsîndu-şi capul într-o parte şi desfăcînd buzele, ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Dar a zîmbit numai şi a clătinat din cap uşor pentru a mărturisi că nu înţelegea.

Eu, însă, nu mă mai gîndeam la el. Era unul din acele momente rare în care mi se părea că nu mă gîndesc la nimic. Mintea mea nu avea nici o formă. Am văzut că ploaia încetase. Am văzut că aerul era curat şi rece, că strada era luminoasă. Şi voiam să intru în Luvru. Am formulat cuvintele pentru a-i spune lui Armand acest lucru, pentru a-l întreba dacă mă putea ajuta să fac ceea ce era nevoie pentru a avea Luvrul pînă în zori.

El a luat-o ca pe o rugăminte foarte simplă şi a spus numai că se mira că aşteptasem atîta timp.

— Am părăsit Parisul foarte curînd după aceea. I-am spus lui Armand că voiam să mă întorc la Mediterană — nu în Grecia, aşa cum visasem de atîta vreme. Voiam să merg în Egipt. Voiam să văd deşertul şi, mai important, piramidele şi mormintele regilor. Voiam să iau legătura cu acei profanatori de morminte care ştiu mai multe decît savanţii şi mai voiam să cobor în morminte încă nedeschise şi să văd regii aşa cum erau îngropaţi, să văd acele podoabe şi opere de artă din jurul lor şi picturile de pe pereţi. Armand era mai mult decît dornic să mă însoţească. Aşa că am plecat din Paris într-o seară devreme cu trăsura, fără cea mai mică ceremonie.

Făcusem ceva de care ar trebui să amintesc. Mă dusesem în camerele mele de la Hotel Saint-Gabriel cu intenţia de a lua cîteva din lucrurile Claudiei şi ale Madeleinei, de a le pune în coşciuge şi de a aranja să li se pregătească nişte morminte în cimitirul Montmartre. Dar n-am făcut-o. Am stat puţin în acele odăi, unde totul era aranjat şi pus în ordine de către personal, aşa încît aveai impresia că Madeleine şi Claudia puteau să se întoarcă în orice clipă. Broderia Madeleinei se afla împreună cu ghemele de aţă pe o măsuţă. M-am uitat la ea şi la restul lucrurilor şi sarcina mea mi s-a părut lipsită de sens. Aşa că am plecat.

Dar ceva mi se întîmplase acolo; sau, mai degrabă, ceva de care fusesem deja conştient a devenit, pur şi simplu, mai limpede. În noaptea aceea, mă dusesem la Luvru pentru a-mi linişti sufletul, pentru a găsit o plăcere extraordinară care să-mi anuleze durerea şi să mă facă să uit chiar şi de mine însumi. Fusesem sprijinit. În timp ce stăteam pe trotuar în faţa uşii hotelului, aşteptînd trăsura care avea să mă ducă la Armand, am văzut oamenii care se plimbau — mulţimea de doamne şi domni bine îmbrăcaţi, vînzători de ziare, hamali, vizitii — toate acestea într-o nouă lumină. Înainte, arta conţinuse pentru mine promisiunea unei înţelegeri mai profunde a inimii omeneşti. Acum, inima omenească nu însemna nimic. Nu o ponegream, ci, pur şi simplu, o uitam. Magnificele tablouri de la Luvru nu erau pentru mine strîns legate de mîinile care le pictaseră. Erau desprinse şi moarte asemeni copiilor transformaţi în piatră. Asemeni Claudiei, despărţită de mama ei, păstrată de-a lungul deceniilor în perle şi aur. Asemeni păpuşilor Madeleinei. Şi, bineînţeles, asemeni Claudiei, Madeleinei şi mie însumi, şi ele puteau fi transformate în cenuşă.