Anne Rice - Interviu cu un vampir

„Asta-i nebunie curată… am spus eu, ducîndu-mi brusc mîinile la tîmple. Unde e?” Am privit în jur, la chipurile lor nemişcate şi pasive, la acele zîmbete enigmatice. „Lestat”. L-am întors, apucîndu-l de reverele din lînă neagră.

Atunci am văzut ce ţinea în mîini. Ştiam ce era. Într-o clipă i-am smuls acel lucru şi m-am uitat fix la el, la acel lucru delicat şi mătăsos — rochiţa galbenă a Claudiei. El a dus mîna la gură şi şi-a ferit privirea. A început să suspine uşor şi înăbuşit, în timp ce eu îl priveam, în timp ce mă uitam la rochie. Îmi plimbam degetele încet peste lacrimile îmbibate din ea, peste petele de sînge, încleştînd mîinile care-mi tremurau cînd am strîns-o la piept.

Mi s-a părut că am stat multă vreme astfel; timpul nu avea nici o semnificaţie, nici pentru mine, nici pentru vampirii aceia cu rîsul lor uşor şi ireal, care-mi umplea urechile. Îmi amintesc că aş fi vrut să mi le astup, dar nu puteam să dau drumul rochiţei, nu puteam să încetez să-ncerc să o fac atît de mică încît s-o pot ascunde în mîinile mele. Îmi amintesc de un şir de lumînări care ardeau, un şir inegal de lumînări care se aprindeau una cîte una lîngă pereţii pictaţi. O uşă era deschisă spre ploaie şi toate lumînările pîlpîiau suflate de vînt, ca şi cum flăcările ar fi fost desprinse de fitiluri. Dar se agăţau de ele şi rămîneau nevătămate. Ştiam că Claudia se afla dincolo de uşă. Lumînările se mişcau, ţinute de vampiri. Santiago avea şi el una şi înclinîndu-se, îmi făcea semn să trec pragul. Eram doar vag conştient de prezenţa lui. Nu-mi păsa deloc nici de el, nici de toţi ceilalţi. Ceva în mine spunea: Dacă-i iei în seamă înnebuneşti. De fapt, el nici nu contează. Ea contează. Unde e? Găseşte-o. Şi rîsetele lor se auzeau ca de departe, părînd să aibă o culoare şi formă, dar să nu facă parte din nimic.

Apoi, prin uşa deschisă, am văzut ceva ce mai văzusem o dată, cu mult, mult timp în urmă. Nimeni în afară de mine însumi nu ştia de acel lucru pe care-l văzusem cu ani în urmă. Nu. Lestat ştia. Dar n-avea importanţă. Acum nu avea să ştie sau să înţeleagă. Că el şi cu mine văzuserăm acel lucru, stînd în pragul acelei bucătării din cărămidă de pe Rue Royale, două făpturi chircite care fuseseră vii, mamă şi fiică ţinîndu-se în braţe, perechea ucisă de pe podeaua bucătăriei. Dar cele două care zăceau sub ploaia blîndă erau Madeleine şi Claudia, iar părul roşu şi superb al Madeleinei se încurcase cu cel auriu al Claudiei, care se mişca şi lucea în vîntul ce pătrundea prin uşa deschisă. Numai ceea ce fusese viu arsese — nu părul, nu rochia lungă, acum goală de catifea, nu cămăşuţa pătată de sînge, cu închizători din dantelă albă. Iar lucrul acela înnegrit şi ars care fusese Madeleine mai purta încă urma chipului ei viu şi mîna care ţinea strîns copilul semăna cu mîna unei mumii. Copilul însă, Claudia mea, era cenuşă.

Un urlet a crescut în mine, un urlet mistuitor care venea din adîncul fiinţei mele, înteţindu-se ca vîntul acela care învîrtea ploaia torenţială ce cădea pe cenuşă, răpăind pe ceea ce rămăsese dintr-o mînuţă sprijinită de cărămizi, acel păr blond ridicîndu-se, acele şuviţe înălţîndu-se. Chiar în clipa în care am scos urletul am simţit o lovitură şi am apucat ceva ce credeam că era Santiago, îl loveam, îl distrugeam, îi răsuceam faţa albă şi rînjită cu mîini din care nu se putea elibera, mîini contra cărora se zbătea, strigînd, strigătele lui fiind amestecate cu ale mele, cizmele lui călcînd pe cenuşă; l-am împins în spate, fiind orbit de ploaie şi de lacrimi pînă cînd nu s-a mai apropiat de mine, dar m-am repezit la el chiar în momentul cînd a întins mîna. Cel cu care mă luptam era Armand. Armand, care mă forţa să mă depărtez de micul cimitir şi să mă întorc printre culorile, strigătele, amestecul de glasuri şi acele rîsete cristaline şi arzătoare din sala de bal.

Lestat striga: „Louis, aşteaptă-mă; Louis, trebuie să-ţi vorbesc!”

Vedeam ochii căprui ai lui Armand aproape de ai mei şi mă simţeam îngrozitor de slăbit, dîndu-mi vag seama că Madeleine şi Claudia erau moarte, iar el spunea încet, poate fără sunet: „N-am putut să fac nimic, n-am putut să fac nimic…” Şi ele erau moarte, pur şi simplu, moarte. Iar eu îmi pierdeam cunoştinţa. Santiago era pe undeva pe lîngă ele, acolo unde ele stăteau nemişcate, cu părul răvăşit de vînt, cu buclele răsfirate pe cărămizi. Dar eu îmi pierdeam cunoştinţa.

Nu le puteam lua trupurile cu mine. Armand îşi petrecuse braţul pe după spatele meu şi mă ţinea de braţ, cărîndu-mă aproape printr-un loc gol şi răsunător din lemn şi mirosurile străzii se simţeau mai puternice, mirosul proaspăt al cailor şi al pielii şi erau trăsuri sclipitoare oprite acolo. M-am văzut foarte limpede fugind pe Boulevard des Capucines cu un sicriu mic sub braţ; oamenii îmi făceau loc, duzini de persoane se ridicau în jurul meselor unei cafenele şi un bărbat ridica braţul. Se pare că m-am împiedicat de Louis, cel pe care îl căra Armand, şi i-am văzut iarăşi ochii căprui privindu-mă şi am simţit acea somnolenţă, acea scufundare. Totuşi, mergeam, mă mişcăm, vedeam licărul propriilor mele cizme pe caldarîm. „E nebun, de-mi spune asemenea lucruri?” Vorbeam de Lestat, iar vocea îmi era piţigăiată şi furioasă, numai sunetul ei liniştindu-mă cît de cît. Rîdeam, rîdeam în hohote. „E nebun de legat, dacă-mi vorbeşte aşa! L-ai auzit?” l-am întrebat eu, iar ochii lui Armand spuneau: Dormi. Aş fi vrut să spun ceva despre Madeleine şi Claudia, că n-ar fi trebuit să le lăsăm acolo, dar am simţit din nou acel urlet născîndu-se în mine, acel urlet care înlătura orice altceva; am strîns din dinţi ca să nu-l las să iasă, fiindcă era atît de puternic, încît m-ar fi distrus dacă l-aş fi scos.

Atunci am înţeles totul foarte clar. Mergeam, era acel gen de mers pe care-l au oamenii atunci cînd sînt beţi turtă şi plini de ură pentru ceilalţi, simţindu-se, în acelaşi timp, invincibili. Aşa mergeam prin New Orléans în seara cînd l-am întîlnit pentru prima oară pe Lestat, acel mers de om beat izbindu-se de lucruri, miraculos de sigur şi găsindu-şi drumul. Am văzut mîinile unui beţiv umblînd în chip miraculos cu un chibrit. Flacăra a atins pipa, tutunul s-a aprins. Stăteam lîngă geamul unei cafenele. Omul trăgea din pipă. Nu era beat deloc. Armand aştepta lîngă mine şi ne aflam pe aglomeratul Boulevard des Capucines. Sau era Boulevard du Temple? Nu eram sigur. Eram furios că trupurile lor rămîneau în acel loc oribil. Vedeam piciorul lui Santiago atingînd acel lucru înnegrit şi ars care fusese fetiţa mea! Am urlat printre dinţii încleştaţi, iar omul s-a ridicat de la masă şi aburul s-a întins pe geam în faţa lui. „Pleacă de lîngă mine”, i-am spus eu lui Armand. „Afurisit să fii, nu te apropia de mine. Te previn, nu te apropia de mine.” M-am depărtat de el, pornind în sus pe bulevard şi am văzut un bărbat şi o femeie dîndu-se la o parte din faţa mea, bărbatul întinzînd braţul pentru a proteja femeia.

Apoi am rupt-o la fugă. Oamenii mă vedeau alergînd. Mă întreba, ce şi-or fi spunînd cînd vedeau acel lucru nebun şi alb, care se mişca prea repede pentru ochii lor. Îmi amintesc că, atunci cînd m-am oprit, eram slăbit şi mă simţeam rău, venele arzîndu-mi ca şi cum aş fi fost înfometat. M-am gîndit să ucid, dar acel gînd m-a umplut de repulsie. Stăteam pe treptele din piatră de lîngă o biserică, în dreptul uneia din acele uşi mici laterale, săpate în piatră, care era zăvorită pentru noapte. Ploaia se mai potolise. Sau aşa mi se părea. Strada era mohorîtă şi tăcută, deşi un bărbat trecea în depărtare cu o umbrelă neagră, lucitoare. Armand se afla la distanţă, lîngă nişte copaci. În spatele lui părea să fie o mare întindere de pomi şi iarbă udă, iar aburul se înălţa ca şi cum pămîntul ar fi fost cald.