Anne Rice - Interviu cu un vampir

Credeam că acum mă vor lăsa, dar n-au făcut-o. Erau aproape şi se ocupau cu ceva; apoi un alt miros mi-a atins nările, un miros necunoscut mie. Dar, după aceea, stînd cît se poate de nemişcat, mi-am dat seama că aşezau cărămizi, iar acel miros era de mortar. Încet, cu grijă, am ridicat mîna să-mi şterg faţa. Bine, deci, mîine seară, mi-am spus eu, în timp ce umerii păreau să-mi crească în interiorul sicriului. Bine, deci mîine seară o să vină; şi, pînă atunci, acela avea să fie sicriul meu, preţul pe care-l plăteam pentru toate, pentru fiecare noapte.

Dar ochii mi se umpleau de lacrimi şi am izbit din nou în lemn, iar capul mi se răsucea cînd pe o parte, cînd pe alta, mintea grăbindu-mi-se spre noaptea următoare şi spre cealaltă de după şi aşa mai departe. Apoi, parcă pentru a mă desprinde de nebunia aceea, m-am gîndit la Claudia — simţindu-i braţele în jurul gîtului meu în lumina obscură a odăilor de la Hôtel Saint-Gabriel, văzîndu-i obrazul în lumină, tremurul uşor şi leneş al genelor, simţindu-i atingerea mătăsoasă a buzelor. Trupul mi-a devenit rigid, şi-am început să izbesc cu picioarele în scînduri. Zgomotul cărămizilor dispăruse, la fel şi cel al paşilor înăbuşiţi. Am strigat „Claudia”, pînă am răguşit, înfigîndu-mi unghiile în palme; încet, ca un şuvoi de apă rece ca gheaţa a început să mă cuprindă paralizia somnului. Am încercat să-l strig pe Armand prosteşte, din disperare, vag conştient în timp ce pleoapele mi se îngreunau şi mîinile deveneau moi, că şi pe el îl învăluise somnul undeva, că stătea nemişcat în locul lui de odihnă. M-am mai zbătut o dată. Ochii mei au văzut întunericul, mîinile mele au simţit lemnul. Dar eram slăbit. A urmat neantul.

— M-a trezit o voce. Era depărtată, dar clară. Mi-a rostit numele, de două ori. O clipă n-am ştiut unde mă aflam. Visasem ceva îngrozitor ce ameninţa să dispară fără să lase vreun indiciu cu privire la ce fusese, ceva oribil, ce doream nespus să alung. Atunci am deschis ochii şi am pipăit capacul sicriului. În clipa aceea am ştiut unde mă aflam şi tot atunci mi-am dat seama că Armand era cel care mă striga. I-am răspuns, dar vocea era închisă cu mine şi m-a asurzit. Într-un moment de groază, mi-am spus: Mă caută şi eu nu pot să-i spun că sînt aici. Dar apoi l-am auzit vorbindu-mi, spunîndu-mi să nu-mi fie teamă. Am auzit un zgomot puternic. Apoi altul. Un rîcîit şi căderea tunătoare a cărămizilor. Mi s-a părut că unele au izbit sicriul. După aceea am auzit cum erau ridicate una cîte una. Am avut impresia că smulge lacătele.

Capacul s-a ridicat puţin şi o rază subţire de lumină mi-a sclipit în faţa ochilor. Mi-am ţinut răsuflarea şi am simţit sudoarea curgîndu-mi pe faţă. Capacul s-a deschis şi mai mult şi, timp de o clipă, am fost orbit; apoi m-am ridicat în capul oaselor, văzînd printre degete lumina puternică a unei lămpi cu gaz.

„Grăbeşte-te”, mi-a spus el. „Nu face nici un zgomot.”

„Unde mergem?” am întrebat eu. Vedeam un coridor din cărămizi întinzîndu-se din faţa uşii pe care o spărsese. De-a lungul acelui coridor se aflau uşi zidite, aşa cum fusese şi aceea. Imediat am avut o viziune a unor sicrie în dosul acelor cărămizi, cu vampiri înfometaţi şi descompuşi înăuntru. Dar Armand mă trăgea, spunîndu-mi să nu fac nici cel mai mic zgomot; ne furişam pe coridorul acela. S-a oprit în faţa unei uşi de lemn şi a stins lampa. O clipă a fost o beznă totală, pînă cînd lumina care se strecura pe sub uşă a devenit mai puternică. A deschis uşa atît de încet, încît nu s-a auzit nici un sunet. Îmi auzeam răsuflarea şi am încercat s-o opresc. Intram pe culoarul care ducea spre camera lui. Dar, în timp ce alergam în spatele lui, mi-am dat seama de un adevăr cumplit. Mă salva numai pe mine. Am întins mîna ca să-l opresc, dar el m-a tras mai departe. Abia cînd am ajuns pe străduţa de lîngă „Théâtre des Vampires” am reuşit să-l fac să se oprească. Şi, chiar şi atunci, părea să vrea să-şi continue drumul. A început să clatine din cap chiar înainte să apuc să vorbesc.

„Nu pot s-o salvez!” mi-a spus el.

„Doar nu te aştepţi să plec fără ea! Au închis-o acolo!” Eram îngrozit. „Armand, trebuie s-o salvezi! N-ai de ales!”

„De ce spui asta?” m-a întrebat el. „Nu pot, trebuie să înţelegi. Or să se ridice împotriva mea. N-ar avea de ce să n-o facă. Louis, îţi spun, nu pot s-o salvez. Risc să te pierd. Nu te poţi întoarce.”

Refuzam să accept că putea fi adevărat. Armand era singura mea speranţă. Dar pot să spun cu mîna pe inimă că nu mi-era frică. Ştiam doar că trebuia s-o recapăt pe Claudia, sau să mor chinuindu-mă s-o salvez. De fapt, era foarte simplu; nu era deloc o chestiune de curaj. Şi mai ştiam, îmi dădeam seama din pasivitatea lui Armand, din felul în care vorbea, că m-ar fi urmat dacă m-aş fi întors, că n-ar fi încercat să mă împiedice.

Am avut dreptate. Am rupt-o la fugă înapoi pe culoar şi el era chiar în spatele meu, îndreptîndu-ne spre scara ce ducea în sala de bal. Îi auzeam pe ceilalţi vampiri. Auzeam tot felul de zgomote. Traficul parizian. Ceva ce aducea foarte mult a adunare în sala teatrului de deasupra. Cînd am ajuns în capul scării, am văzut-o pe Céleste în uşa sălii de bal. Ţinea în mînă una din măştile de scenă. Se uita la mine. Nu părea alarmată. Părea chiar ciudat de indiferentă.

Dacă s-ar fi năpustit asupra mea, dacă ar fi dat alarma, aş mai fi înţeles. Dar ea n-a făcut nimic. Doar s-a dat înapoi spre sala de bal; s-a învîrtit, părînd să-i placă mişcarea uşoară a fustelor, părînd să se învîrtească pentru plăcerea de a le face să se înfoaie, şi a plutit rotindu-se pînă în mijlocul încăperii. Şi-a acoperit faţa cu masca şi a spus, încet, din dosul craniului vopsit: „Lestat… a venit în vizită prietenul tău Louis. Fă-te frumos, Lestat!” A lăsat masca jos şi de undeva, s-a auzit un hohot de rîs. Am văzut că erau cu toţii acolo, nişte umbre adunate la un loc. Iar Lestat, pe un fotoliu, stătea cu umerii aplecaţi şi cu faţa întoarsă. Mi se părea că făcea ceva cu mîinile, ceva ce nu puteam vedea; apoi şi-a ridicat privirea încet, părul lui blond căzîndu-i pe ochi. În ei am văzut teamă, categoric. Apoi s-a uitat la Armand, care a înaintat în tăcere cu paşi lenţi şi fermi, în timp ce toţi ceilalţi vampiri se dădeau la o parte din calea lui, privindu-l. „Bonsoir, Monsieur”, a spus Celeste făcînd o plecăciune cînd el a trecut pe lîngă ea, masca din mîna ei părînd un sceptru. El nu o privea, ci se uita la Lestat. „Eşti mulţumit?” l-a întrebat atunci.

Ochii cenuşii ai lui Lestat păreau să-l privească pe Armand cu uimire, iar buzele lui se chinuiau să formeze un cuvînt. Îi vedeam ochii umplîndu-se de lacrimi. „Da…” a şoptit el, frămîntînd ceea ce ţinea ascuns sub mantia neagră. Dar, pe urmă, s-a uitat la mine şi lacrimile au început să-i şiroiască pe faţă. „Louis”, a spus el cu o voce groasă, ce părea acum încărcată de ceea ce părea o luptă insuportabilă. „Te rog, trebuie să m-asculţi. Trebuie să te întorci…” Apoi, plecîndu-şi capul, a făcut o grimasă de ruşine.

De undeva se auzea rîsul lui Santiago. Armand îi spunea încet lui Lestat că trebuia să plece, să părăsească Parisul; era un proscris.

Lestat stătea cu ochii închişi şi cu chipul transfigurat de durere. Părea dublura lui Lestat, o creatură rănită şi simţitoare pe care n-o cunoscusem niciodată. „Te rog”, mi-a spus el cu un glas plin de blîndeţe.

„Nu pot să-ţi vorbesc aici! Nu te pot face să-nţelegi. Vino cu mine… doar pentru puţin timp… pînă cînd o să fiu din nou eu însumi!”