Anne Rice - Interviu cu un vampir

M-am uitat la ea. Cît de delicat şi frumos îi era chipul şi, deodată, cît de mult îmi aparţinea. N-am simţit nici o remuşcare cînd am cedat dorinţei de a-i atinge obrajii, pleoapele — familiarităţi, libertăţi pe care nu mi le mai permisesem cu ea din seara cînd ne certasem. „O să te mai văd; nu aici, în alte părţi. O să ştiu întotdeauna unde eşti”, i-am spus eu.

Ea m-a luat de gît, ţinîndu-mă strîns, iar eu am închis ochii şi mi-am ascuns faţa în părul ei. Îi acopeream gîtul cu sărutări. Îi ţineam braţele rotunde şi tari. I le sărutam, sărutam adîncimile moi formate de îndoitura coatelor, încheieturile, palmele desfăcute. I-am simţit degetele mîngîindu-mi părul, faţa. „Cum vrei tu”, a zis ea. „Cum vrei tu.”

„Eşti fericită? Ai ce-ţi doreşti?” am întrebat-o eu rugător.

„Da, Louis.” Mă ţinea lipit de rochiţă, împreunîndu-şi degetele pe ceafa mea. „Am tot ce-mi doresc. Dar tu ştii într-adevăr ce vrei?” Mi-a ridicat faţa aşa încît s-o privesc în ochi. „Pentru tine mă tem, mi-e frică să nu faci o greşeală. De ce nu pleci din Paris cu noi?” a întrebat ea deodată. „Ne aşteaptă o lume întreagă, vino cu noi!”

„Nu”, am spus eu şi m-am desprins de ea. „Vrei să se întîmple ce s-a întîmplat cu Lestat. Nu mai poate fi aşa niciodată. N-o să mai fie.”

„Cu Madeleine o să fie ceva nou şi diferit. Nu vreau aşa ceva din nou. Eu am fost cea care a pus capăt atunci”, a zis ea. „Dar chiar înţelegi de ce-l preferi pe Armand?”

I-am întors spatele. Era ceva încăpăţînat şi misterios în antipatia ei faţă de el, în neputinţa ei de a-l înţelege. A zis din nou că el îi dorea moartea, ceea ce eu nu credeam. Nu-şi dădea seama ce realizam eu: că el nu-i putea dori moartea, pentru că eu nu voiam acest lucru. Dar cum aş fi putut să-i explic asta fără să par pompos şi orbit de dragostea mea pentru el? „Aşa e scris. E ceva de genul ăsta”, am spus eu, ca şi cum lucrurile abia ar fi început să se limpezească sub presiunea îndoielilor ei. „Numai el îmi poate dărui forţa de a fi ceea ce sînt. Nu pot continua să trăiesc măcinat de tristeţe. Ori plec cu el, ori mor”, am zis. „Şi mai e ceva, iraţional, inexplicabil şi care mă mulţumeşte numai pe mine…”

„… şi anume?.” a întrebat ea.

„Faptul că-l iubesc”, am spus eu.

„Nici nu mă-ndoiesc”, a zis ea gînditoare. „Dar, atunci, m-ai putea iubi chiar şi pe mine.”

„Claudia, Claudia.” Am îmbrăţişat-o şi i-am simţit greutatea pe genunchi. S-a ghemuit la pieptul meu.

„Sper doar că, atunci cînd o să ai nevoie de mine, o să mă poţi găsi…” a şoptit ea. „Că o să pot să mă întorc la tine… Te-am rănit atît de des, ţi-am provocat atîta durere.” Glasul i s-a frînt. Continua să stea rezemată de mine. Îi simţeam greutatea şi-mi spuneam: Peste puţin timp n-o s-o mai am. Acum vreau numai s-o ţin în braţe. Totdeauna acest lucru simplu mi-a făcut plăcere. Greutatea ei lipită de mine, mînuţa ei odihnindu-se pe gîtul meu.

Mi s-a părut că o lampă s-a stins undeva. Că, din acel aer rece şi umed, lumina a fost retrasă brusc şi fără zgomot. Eram în pragul visării. Dacă aş fi fost muritor, mi-ar fi plăcut să dorm acolo. În acea stare confortabilă de somnolenţă am avut un sentiment ciudat şi obişnuit muritorilor, că soarele mă va trezi cu blîndeţe mai tîrziu şi voi vedea acea privelişte minunată a ferigilor scăldate în lumina lui, că-l voi zări sclipind în picurii ploii. M-am lăsat pradă acelei senzaţii. Am închis ochii pe jumătate.

Adesea, după aceea, am încercat să-mi amintesc de acele clipe. Am încercat de nenumărate ori să-mi amintesc ce anume era în acele odăi cînd ne odihneam acolo, ce începea să mă deranjeze, ce ar fi trebuit să mă deranjeze. Cum, fiind neatent, trebuie să fi fost insensibil la schimbările care trebuiau să se fi petrecut acolo. Mai tîrziu, plin de vînătăi, jefuit şi înverşunat cum nu fusesem nici în cele mai cumplite coşmaruri, am analizat acele momente, acele clipe somnoroase de dinaintea zorilor, cînd ceasul ticăia aproape imperceptibil pe poliţă şi cerul devenea din ce în ce mai palid; şi tot ce puteam să-mi amintesc — în ciuda disperării cu care am prelungit şi am fixat acel timp, în care am întins mîinile să opresc ceasul — tot ce puteam să-mi amintesc era uşoara modificare a luminii.

Dacă aş fi fost atent, nu mi-ar fi scăpat. Derutat de alte probleme, n-am observat. O lampă s-a stins, o lumînare s-a stins şi ea din cauza propriei bălţi de ceară fierbinte. Cu ochii închişi pe jumătate, am avut atunci senzaţia unui întuneric ameninţător, senzaţia că eram închis în beznă.

În clipa aceea am deschis ochii, fără să mă gîndesc la lămpi sau lumînări. Dar era prea tîrziu. Îmi amintesc că m-am ridicat brusc, mîna Claudiei a alunecat pe braţul meu şi în faţa ochilor mi-a apărut imaginea unui grup de bărbaţi şi femei în negru mişcîndu-se prin camere, veşmintele lor păreau să fure lumina din fiecare ramă aurită sau suprafaţă lăcuită, s-o absoarbă în întregime. Am strigat-o pe Madeleine şi am văzut-o cum se trezeşte speriată, prinzîndu-se de braţul canapelei, apoi căzînd în genunchi cînd ei s-au repezit la ea. Santiago şi Celeste veneau spre noi, iar în spatele lor, Estelle şi ceilalţi ale căror nume nu le ştiam, umpleau oglinzile şi se strîngeau unii lîngă alţii, formînd ziduri mişcătoare şi ameninţătoare. I-am strigat Claudiei să fugă, deschizînd uşa. Am împins-o afară şi apoi m-am apropiat în ea, lovindu-l cu piciorul pe Santiago.

Acea apărare slabă de care dădusem dovadă cînd mă atacase în Cartierul Latin, nu era nimic în comparaţie cu forţa mea de acum. Eram prea slab, probabil, ca să lupt cu convingere pentru propria-mi apărare, dar instinctul de a le proteja pe Madeleine şi pe Claudia era copleşitor. Îmi amintesc că l-am trîntit pe Santiago pe spate şi apoi am lovit-o pe puternica şi frumoasa Celeste, care căuta să ajungă la mine. Paşii Claudiei răsunau pe scara din marmură. Celeste s-a clătinat, a încercat să mă atingă după care m-a prins şi mi-a zgîriat faţa, aşa încît sîngele îmi curgea peste guler. Îl vedeam, strălucind în colţul ochiului. M-am năpustit asupra lui Santiago, răsucindu-mă cu el, conştient de forţa teribilă a braţelor care mă ţineau, a mîinilor care căutau să mă strîngă de gît. „Luptă-te cu ei, Madeleine”, am strigat eu, dar nu-i auzeam decît suspinele. Apoi am văzut-o în acel vîrtej, un lucru neclintit şi înspăimîntat, înconjurat de alţi vampiri. Aceştia rîdeau, cu acel rîs cavernos specific vampirilor care seamănă cu clinchetul unor clopoţei de argint. Santiago se ţinea de faţă, căci dinţii mei i-o însîngeraseră. L-am lovit în piept, în cap, simţind cum durerea îmi frigea braţul; ceva mi-a strîns pieptul ca două braţe, dar eu m-am eliberat şi am auzit un geam spărgîndu-se în spatele meu. Dar altceva, altcineva mă apucase de braţ cu două mîini şi mă trăgea cu o putere extraordinară.

Nu-mi amintesc să-mi fi pierdut forţa. Nu-mi amintesc de nici un moment în care puterea cuiva să o fi întrecut pe a mea. Îmi amintesc doar că numărul lor m-a copleşit. Din păcate, datorită numărului şi perseverenţei lor, am fost imobilizat, înconjurat şi scos afară cu forţa. În mijlocul vampirilor, eram silit să străbat coridorul; am căzut pe trepte şi, pentru o clipă, am fost liber în dreptul uşii înguste din dos a hotelului, dar imediat după aceea am fost înconjurat din nou şi ţinut strîns. Vedeam faţa Celestei foarte aproape de mine şi, dacă aş fi putut, i-aş fi sfîşiat-o cu dinţii. Sîngeram puternic, iar una din încheieturi mi-era ţinută atît de strîns, încît nici nu-mi mai simţeam mîna. Madeleine se afla lîngă mine, suspinînd în continuare. Am fost vîrîţi într-o trăsură. Am fost lovit de nenumărate ori, dar tot nu mi-am pierdut cunoştinţa. Îmi amintesc că mă agăţăm cu înverşunare de luciditate, simţind loviturile în ceafa udă de sîngele care-mi şiroia pe gît, aşa cum stăteam pe podeaua trăsurii. Nu-mi spuneam decît: Simt trăsura mişcîndu-se; sînt viu; sînt conştient.