Anne Rice - Interviu cu un vampir

Imediat ce am fost tîrîţi în „Théâtre des Vampires”, am început să-l strig pe Armand.

Mi-au dat drumul, doar ca să mă împleticesc pe treptele pivniţei, cu ei grămadă în spatele meu, în faţa mea, împingîndu-mă cu nişte mîini ameninţătoare. La un moment dat, am prins-o pe Celeste, dar ea a ţipat şi cineva m-a lovit din spate.

Atunci l-am văzut pe Lestat — cea mai puternică lovitură din toate. Lestat, stînd în mijlocul sălii de bal, drept, cu ochii lui cenuşii şi pătrunzători, schiţînd un zîmbet perfid. Era îmbrăcat impecabil, ca întotdeauna, şi la fel de superb cu mantia lui neagră şi cu pînzeturile fine. Dar cicatricile încă îi mai marcau fiecare centimetru de carne albă. Cum îi mai desfigurau chipul frumos şi neted, firele acelea subţiri crestîndu-i pielea delicată de deasupra buzei, pleoapele, fruntea înaltă. Ochii îi ardeau de o mînie mută ce părea alimentată de vanitate, o vanitate îngrozitoare care spunea: „Vedeţi-mă cum sînt.”

„Ăsta e?” a întrebat Santiago, împingîndu-mă.

Dar Lestat s-a întors furios spre el şi i-a spus cu un glas aspru şi scăzut: „Ţi-am zis că o vreau pe Claudia, fetiţa! Ea a fost!” Acum l-am văzut mişcînd din cap involuntar din cauza izbucnirii şi întinzînd mîna spre braţul fotoliului pe care, însă, a încleştat-o în gol în timp ce mă fixa cu privirea.

„Lestat”, am zis eu, întrezărind acum o portiţă de scăpare. „Trăieşti! Eşti viu! Spune-le cum te-ai purtat cu noi…”

„Nu”, a spus el, scuturînd din cap furios după care a adăugat: „Întoarce-te la mine, Louis”.

O clipă, nu mi-a venit să cred. O parte mai echilibrată şi mai disperată din mine spunea: Discută cu el, chiar în clipa în care un rîs sinistru mi-a scăpat de pe buze. „Eşti nebun?”

„Îţi dau viaţa înapoi!” a zis el şi pleoapele îi tremurau datorită forţei cuvintelor, pieptul îi tresaltă şi mîna aceea se încleşta din nou, neputincioasă, în întuneric. „Mi-ai promis că pot să-l iau înapoi la New Orléans”, i-a spus el lui Santiago, după care i-a privit pe toţi, pe rînd, iar răsuflarea i s-a înteţit şi, la un moment dat, a izbucnit: „Unde-i Claudia? Ea e cea care mi-a făcut-o, v-am spus doar!”

„Toate la timpul lor”, a spus Santiago şi, cînd a întins mîna spre Lestat, acesta s-a dat înapoi, fiind cît pe-aci să-şi piardă echilibrul. Găsise braţul fotoliului de care avea nevoie şi s-a ţinut strîns de el, închizînd ochii, recăpătîndu-şi controlul.

„Dar el a ajutat-o, a susţinut-o…” a zis Santiago, apropiindu-se de el. Lestat şi-a ridicat privirea.

„Nu”, a spus el. „Louis, trebuie să te întorci la mine. Trebuie să-ţi spun ceva… legat de seara aia din mlaştină.” Dar apoi a tăcut şi şi-a ridicat din nou privirea de parcă ar fi fost încolţit, rănit, disperat.

„Ascultă-mă, Lestat”, i-am zis eu. „Las-o-n pace pe ea, elibereaz-o… şi o să… mă-ntorc la tine.” Cuvintele mele aveau o rezonanţă metalică. Am încercat să fac un pas spre el, să fac în aşa fel încît ochii să-mi fie reci şi de nedesluşit, să simt puterea emanînd din ei ca două raze de lumină. Mă privea, mă studia, luptîndu-se tot timpul cu propria-i fragilitate. Celeste m-a prins de încheietură. „Trebuie să le spui”, am continuat eu, „cum te-ai purtat cu noi, că noi nu cunoşteam regulile, că ea n-a ştiut de existenţa altor vampiri.” îmi spuneam încontinuu, în timp ce vorbeam cu acea voce mecanică: Armand trebuie să se întoarcă, Armand trebuie să vină înapoi. O să facă să înceteze toată povestea asta, n-o s-o lase să continue.

Atunci s-a auzit zgomotul unui obiect tîrît pe podea. Auzeam plînsul epuizat al Madeleinei. Mi-am rotit privirea şi am văzut-o într-un fotoliu, iar cînd mi-a surprins privirea asupra ei, a părut să fie şi mai îngrozită. A încercat să se ridice, dar ei au împiedicat-o. „Lestat”, am spus eu. „Ce vrei de la mine? Îţi dau orice…”

În clipa aceea am văzut ce anume făcea acel zgomot. Şi Lestat văzuse. Un sicriu cu lacăte mari de fier era tîrît în cameră. Am înţeles imediat. „Unde e Armand?” am întrebat eu cuprins de disperare.

„Ea mi-a făcut-o, Louis. Ea mi-a făcut-o. Nu tu! Ea trebuie să moară!” a zis Lestat, iar vocea i-a devenit slabă şi aspră de parcă i-ar fi fost greu să vorbească. „Ia chestia aia de-aici, el vine acasă cu mine”, i-a spus el furios lui Santiago. Dar acesta a rîs doar, a rîs şi Celeste şi hohotele acelea au părut să-i molipsească pe toţi.

„Mi-aţi promis”, le-a spus Lestat.

„Eu nu ţi-am promis nimic”, a zis Santiago.

„Şi-au bătut joc de tine”, i-am spus eu cu amărăciune, cînd ei deschideau sicriul. „Şi-au bătut joc de tine! Trebuie să-l găseşti pe Armand, Armand e conducătorul aici”, am strigat eu, dar el nu părea să înţeleagă.

Ce s-a întîmplat apoi a fost disperat, înceţoşat şi îngrozitor, i-am lovit cu picioarele, m-am chinuit să-mi eliberez braţele, urlîndu-le că Armand avea să-i oprească, să nu cumva să îndrăznească să-i facă vreun rău Claudiei. Cu toate astea, m-au silit să intru în sicriu, eforturile mele cumplite neservind la nimic în afară de faptul că mă făceau să nu mă mai gîndesc la plînsul Madeleinei, la suspinele ei sfîşietoare şi la teama că, în orice clipă, la acestea s-ar fi putut adăuga şi cele ale Claudiei. Îmi amintesc că m-am ridicat, împiedicînd o clipă capacul să se închidă, după care ei l-au apăsat cu putere şi lacătele au fost încuiate cu un zgomot de chei şi metal. Îmi aminteam cuvinte de demult, pe Lestat zîmbind în acel loc depărtat, unde nu existau necazuri, unde ne certasem toţi trei: „Un copil înfometat reprezintă o privelişte îngrozitoare… un vampir înfometat e şi mai rău. Ţipetele i s-ar auzi pînă la Paris.” Trupul meu ud şi tremurător s-a înmuiat în acel sicriu sufocant şi mi-am spus: Armand n-o să lase să se întîmple una ca asta; nu există nici un loc destul de sigur în care să ne pună.

Sicriul a fost ridicat, s-a auzit zgomotul unor cizme şi am simţit legănarea; mi-am proptit mîinile de laturile coşciugului, am închis ochii pentru o clipă, probabil, nu ştiam sigur. Mi-am spus să nu întind mîinile în părţi, să nu simt spaţiul îngust de aer dintre faţa mea şi capac; am simţit sicriul legănîndu-se şi înclinîndu-se cînd paşii lor au început să urce treptele. Încercam în zadar să disting strigătele Madeleinei, căci mi se părea că o strigă pe Claudia, de parcă aceasta ar fi putut să ne salveze pe toţi. Strigă-l pe Armand, trebuie să vină acasă în noaptea asta, îmi spuneam eu cu disperare. Şi numai gîndul la acea umilinţă îngrozitoare de a-mi auzi propriul strigăt închis acolo cu mine, inundîndu-mi urechile, dar încuiat cu mine, m-a împiedicat să strig.

Un alt gînd mi-a răsărit în minte, chiar în timp ce formulam aceste cuvinte: Dacă nu venea? Dacă, undeva, în casa aceea, avea vreun sicriu ascuns la care se întorcea… Atunci am avut impresia că trupul mi se eliberează deodată de controlul minţii şi am început să izbesc în lemnul din jur şi, răsucindu-mă, m-am împins cu spatele în capac. Dar n-am putut să fac nimic, era prea bine închis; capul mi-a căzut înapoi pe scînduri şi sudoarea îmi curgea pe faţă şi pe trup.

Strigătele Madeleinei amuţiseră. Nu mai auzeam decît zgomotul cizmelor şi al răsuflării mele. Mîine seară o să vină — da, mîine seară — şi ei or să-i spună, el o să ne găsească şi o să ne elibereze. Sicriul se legăna. Mirosul apei mi-a invadat nările, răcoarea ei fiind palpabilă în căldura din interiorul sicriului; apoi, pe lîngă mirosul apei, s-a simţit şi cel al pămîntului. Sicriul a fost lăsat jos cu brutalitate, membrele mă dureau şi mi-am frecat braţele, chinuindu-mă să nu ating capacul, să nu simt cît de aproape era, temîndu-mă ca propria mea teamă să nu se transforme în panică, în groază.