Anne Rice - Interviu cu un vampir

Am clătinat din cap. „Nu ştii ce-mi ceri. Vezi tu, mi-a fost îngrozitor de greu să o transform pe Madeleine în vampir. Mi-am încălcat o promisiune faţă de mine însumi cum că n-o să fac niciodată asta. Eu nu consider viaţa noastră ca reprezentînd puteri şi daruri, ci un blestem. N-am curaj să mor, darămite să creez un alt vampir! Să provoc această suferinţă altcuiva şi să condamn la moarte pe toţi acei bărbaţi şi pe toate acele femei pe care vampirul va trebui să-i ucidă! Am încălcat o promisiune solemnă. Şi, făcînd asta…”

„Dacă reprezintă vreo consolare pentru tine… sigur îţi dai seama că am avut şi eu un amestec.”

„Că am făcut-o ca să mă eliberez de Claudia, să fiu liber ca să vin la tine… da, îmi dau seama. Dar răspunderea finală tot pe umerii mei cade!” am spus eu.

„Nu. Vreau să spun, în mod direct. Eu te-am făcut s-o faci! Am fost lîngă tine în noaptea aceea. Mi-am exercitat cea mai mare putere pentru a te convinge s-o faci. N-ai ştiut?”

„Nu!”

Am lăsat capul în jos.

„Aş fi transformat eu însumi femeia aceea în vampir, a zis el încet. Dar m-am gîndit că cel mai bine ar fi s-o faci tu. Altfel nu renunţai la Claudia. Trebuia să ştii că vrei asta…”

„Detest ce-am făcut!” am spus eu.

„Atunci, detestă-mă pe mine, nu pe tine.”

„Nu. Nu înţelegi. În clipa în care s-a întîmplat aproape că ai distrus acel lucru pe care-l apreciezi în mine! M-am împotrivit ţie din toate puterile, cînd nici măcar nu ştiam că forţa ta mă dirija. Ceva aproape că a murit în mine! Am fost distrus cînd Madeleine a fost creată!”

„Dar acest lucru nu mai e mort, pasiunea asta, umanismul ăsta, cum vrei să-i spui. Dacă n-ar fi trăit, acum n-ai fi avut lacrimi în ochi. În glasul tău nu s-ar simţi furie”, a spus el.

Pe moment n-am putut să răspund. Doar am încuviinţat. Apoi m-am chinuit să vorbesc din nou.

„Nu trebuie să mă forţezi niciodată să fac ceva împotriva voinţei mele! Nu trebuie să-ţi exerciţi niciodată o asemenea putere…” am bîiguit eu.

„Nu, a spus el imediat. Nu trebuie. Puterea mea se opreşte undeva înăuntrul tău, în faţa unui anumit prag. Acolo devin neputincios. Cu toate astea… Madeleine a fost creată. Eşti liber.”

„Şi tu eşti mulţumit”, am zis eu, căpătînd controlul asupra mea. Nu vreau să fiu dur. Mă ai. Te iubesc. Dar sînt dezorientat. Eşti mulţumit?”

„Cum aş putea să nu fiu?” a întrebat el. „Bineînţeles că sînt mulţumit.”

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Ultimii tăciuni se stingeau. Lumina provenea de la cerul cenuşiu. L-am auzit pe Armand venind lîngă pervazul ferestrei. Îl simţeam lîngă mine, ochii se obişnuiau din ce în ce mai mult cu luminozitatea cerului, aşa încît acum îi puteam desluşi profilul şi privirea aţintită asupra ploii. Sunetul acesteia era pretutindeni şi diferit curgînd prin jgheabul care se întindea de-a lungul acoperişului, bătînd în şindrilă, căzînd uşor printre straturile lucioase formate din ramurile copacilor, răpăind pe pervazul din piatră în faţa mîinilor mele. Un amestec plăcut de sunete care scăldau şi colorau noaptea.

„Mă ierţi… că te-am forţat în legătură cu femeia aceea?” m-a întrebat el.

„N-ai nevoie de iertarea mea.”

„Tu ai nevoie, a spus el. Şi, prin urmare, şi eu am nevoie.” Chipul îi era la fel de calm ca întotdeauna.

„O să aibă grijă de Claudia? Va suporta?” am întrebat eu.

„E perfectă. Nebună; dar pentru aceste vremuri, asta înseamnă perfect. O să aibă grijă de Claudia. N-a trăit nici o clipă singură; i se pare firesc să fie devotată celor de lîngă ea. N-are nevoie de motive deosebite pentru a o iubi pe Claudia. Totuşi, are motive deosebite. Exteriorul frumos al Claudiei, tăcerea Claudiei, autoritatea şi stăpînirea de sine ale Claudiei. Sînt perfecte împreună. Dar cred… că ar trebui să plece din Paris cît mai curînd posibil.”

„De ce?”

„Ştii foarte bine de ce. Pentru că Santiago şi ceilalţi vampiri le urmăresc bănuitori. Toţi vampirii au văzut-o pe Madeleine. Se tem de ea, pentru că ea ştie de ei şi ei n-o cunosc. Nu-i lasă în pace pe cei care ştiu de ei.”

„Şi băiatul, Denis? Ce ai de gînd cu el?”

„E mort”, a răspuns el.

Eram uluit. Atît de cuvintele rostite, cît şi de calmul lui. „L-ai ucis?” am îngăimat eu, iar el a încuviinţat. Ochii lui mari şi întunecaţi păreau fermecaţi de mine, de emoţia şi şocul pe care nu încercam să le ascund. Zîmbetul lui stins a părut să mă apropie de el; mi-a cuprins mîna pe pervazul ferestrei şi mi-am simţit trupul întorcîndu-se spre el, apropiindu-se de el, de parcă nu voinţa mea, ci voinţa lui m-ar fi făcut să mă mişc. E cel mai bine aşa, a spus el cu blîndeţe, după care a adăugat: Acum ar trebui să plecăm…” Şi a aruncat o privire străzii.

„Armand, am zis eu. Nu pot…”

„Louis, urmează-mă, mi-a şoptit, dar pe pervaz s-a oprit. Chiar dacă o să cazi pe caldarîm, o să te doară numai un timp. Te vei vindeca atît de repede şi de total, încît peste cîteva zile nu se va mai vedea nimic, oasele refăcîndu-se la fel de uşor ca pielea; ştiind asta permite-ţi să faci ceea ce poţi să faci cu atîta uşurinţă. Hai, coboară.”

„Ce mă poate ucide?” l-am întrebat eu.

S-a oprit din nou. „Distrugerea rămăşiţelor tale, a spus el. Nu ştii? Foc, dezmembrare… căldura soarelui. Nimic altceva. Poţi fi vătămat, dar te refaci. Eşti nemuritor.”

Priveam în jos în întuneric prin ploaia argintie. O lumină slabă a pătruns printre ramurile mişcătoare ale copacilor şi strada a început să se întrezărească. Pietre ude, viţa care se căţăra pe zid. O trăsură a atins frunzele de viţă, după care lumina a slăbit, strada s-a transformat din galbenă în argintie, după care a devenit complet invizibilă, ca şi cum copacii întunecaţi ar fi înghiţit-o. Sau, mai degrabă, de parcă totul ar fi fost creat din întuneric. Mi-a venit ameţeală. Aveam senzaţia că se clatină clădirea. Armand mă privea de pe pervazul ferestrei.

„Louis, vino la mine”, a şoptit el deodată, agitat.

„Nu, i-am zis eu cu blîndeţe. E prea curînd. Încă nu pot să le părăsesc.”

L-am văzut privind cerul întunecat. A părut să ofteze, dar nu l-am auzit. I-am simţit mîna strîngînd-o pe a mea. „Foarte bine…” a spus el.

„Încă puţin timp…”, am zis eu, iar el a încuviinţat şi mi-a bătut mîna uşor, parcă pentru a spune că era în regulă. După aceea şi-a trecut picioarele peste pervaz şi a dispărut. Am ezitat doar o clipă, ridiculizat de bătăile inimii mele. Apoi am sărit pervazul şi am pornit repede după el, neîndrăznind să mă uit în jos.

Era foarte aproape de ivirea zorilor cînd am vîrît cheia în broasca apartamentului de la hotel. Lămpile cu gaz aruncau o lumină puternică şi inegală pe pereţi, iar Madeleine, cu acul şi aţa în mînă, adormise lîngă cămin. Claudia stătea nemişcată şi mă privea dintre ferigile de la fereastră, din umbră. Avea peria de păr în mînă şi părul îi strălucea.

Am rămas locului, asimilînd un şoc, ca şi cum toată plăcerea senzuală şi dezordinea acelor odăi ar fi trecut peste mine ca nişte valuri şi trupul mi-ar fi fost îmbibat cu acele lucruri atît de diferite de vraja lui Armand şi de camera din turn în care fusesem. Aici se simţea ceva liniştitor şi tulburător. M-am uitat după fotoliul meu. M-am aşezat pe el cu mîinile la tîmple. Atunci am simţit-o pe Claudia alături şi i-am simţit buzele pe frunte.

„Ai fost cu Armand”, a spus ea. „Vrei să pleci la el.”