Anne Rice - Interviu cu un vampir

Numai gîndindu-mă la greaţa din stomac, la ameţeală şi la nodul din gît am putut să-mi recapăt calmul. Cînd aceste senzaţii au dispărut, mi-am dat seama de tot ce se petrecuse, de distanţa mare pe care o parcursesem de la teatru şi de faptul că rămăşiţele Madeleinei şi ale Claudiei se mai aflau încă acolo. Victime ale unei catastrofe, una în braţele celeilalte. M-am simţit hotărît şi foarte aproape de propria-mi distrugere.

„N-am putut să fac nimic”, mi-a spus Armand încet şi, uitîndu-mă la el, am văzut că, pe chip, i se citea o tristeţe imensă. Mi-a ocolit privirea, de parcă ar fi simţit că era inutil să încerce să mă convingă de asta şi îi simţeam tristeţea copleşitoare, ceva asemănător cu înfrîngerea. Aveam senzaţia că, dacă ar fi fost să-mi vărs năduful asupra lui, n-ar fi făcut nimic pentru a-mi opune rezistenţă.

Simţeam acea detaşare, pasivitatea din el, ca fiind acel ceva pătrunzător ce se afla la baza cuvintelor pe care mi le-a spus din nou: „N-aş fi putut să fac nimic.”

„Ah, ba da, ai fi putut!” am zis eu încet. „Ştii foarte bine că ai fi putut. Doar tu erai conducătorul! Tu erai singurul care-ţi cunoşteai limitele puterii. Ei nu le cunoşteau. Nu înţelegeau. Capacitatea ta de înţelegere o întrecea pe a lor.”

S-a uitat în altă parte, dar am văzut ce efect avuseseră vorbele mele asupra lui. Îi vedeam oboseala pe chip şi tristeţea opacă din ochi.

„Aveai putere asupra lor. Se temeau de tine!” am continuat eu. „Ai fi putut să-i împiedici, dacă ai fi vrut să-ţi foloseşti puterile chiar şi dincolo de limitele pe care ţi le-ai autoimpus. Dar n-ai vrut să-ţi schimbi părerea despre sine. Preţioasa ta concepţie în legătură cu adevărul! Te înţeleg perfect. În tine mă văd oglindit pe mine însumi!”

Ochii i s-au întors încet pînă i-au întîlnit pe ai mei. Dar n-a spus nimic. Durerea de pe chipul lui era cumplită. Faţa lui era gata să exprime o emoţie îngrozitoare, pe care nu avea să şi-o poată stăpîni. Se temea de emoţia aceea. Eu nu. Îmi simţeam durerea cu acea imensă putere magică ce o întrecea pe a mea. Eu nu-i simţeam durerea. Nu conta pentru mine.

„Te înţeleg prea bine…” am spus. „Pasivitatea mea a stat la baza tuturor relelor. Acea slăbiciune, acel refuz de a compromite o moralitate fisurată şi stupidă, acea mîndrie îngrozitoare! Din cauza asta m-am lăsat să devin ceea ce sînt acum, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am lăsat-o pe Claudia să devină vampirul care a devenit, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am stat cu mîinile-n sîn şi am lăsat-o să-l omoare pe Lestat, deşi ştiam că nu e bine, că e chiar lucrul care a dus-o la pierzanie. N-am ridicat nici măcar un deget ca s-o împiedic. Şi Madeleine, Madeleine, am lăsat-o să ajungă aici, deşi n-ar fi trebuit s-o transform într-o creatură ca noi. Ştiam că nu e bine! Află însă că nu mai sînt acea făptură pasivă şi slabă care ţese rău de rău pînă cînd pînza devine întinsă şi groasă, în timp ce eu rămîn victima ei ridiculizată. Gata! Acum ştiu ce trebuie să fac. Şi te previn, mulţumită milei pe care mi-ai arătat-o scoţîndu-mă în seara asta din mormîntul acela unde aş fi murit: Nu te duce din nou în camera ta de la «Théâtre des Vampires». Nu te mai apropia de acel loc.”

N-am aşteptat să-i aud răspunsul. Poate că nici n-a încercat să-mi dea unul. Nu ştiu. Am plecat fără să mă uit înapoi. Dacă m-a urmat, nu mi-am dat seama. Nu căutam să ştiu. Nu-mi păsa.

M-am retras la cimitirul din Montmartre. Nu ştiu de ce tocmai acolo, doar că nu era departe de Boulevard des Capucines şi, pe atunci, Montmartre era o zonă rurală, întunecată şi liniştită în comparaţie cu metropola. Hoinărind printre căsuţele joase cu grădini-bucătării, am ucis fără cea mai mică satisfacţie, după care am căutat sicriul în care aveam să zac ziua în cimitir. L-am golit cu mîinile mele şi m-am întins într-un pat scîrbos, umed şi plin de duhoarea morţii. Nu pot să spun că asta m-a liniştit. Mai degrabă, mi-a oferit ceea ce voiam. Închis în acel întuneric, mirosind pămîntul, departe de toţi oamenii şi de toate vietăţile cu forme omeneşti, m-am lăsat pradă tuturor lucrurilor care mi-au invadat şi mi-au sufocat simţurile. Făcînd aceasta, m-am lăsat pradă durerii mele.

Dar a durat foarte puţin.

Cînd soarele iernii reci şi cenuşii a apus seara următoare, eu eram treaz, simţind cum amorţeala mă părăsea, aşa cum se întîmpla iarna, simţind întunericul, vietăţile care se aflau în sicriu mişunînd pe lîngă mine, fugind de trezirea mea. M-am ridicat încet în lumina slabă a lunii, savurînd frigul, netezimea plăcii de marmură pe care am dat-o la o parte ca să ies. Şi, strecurîndu-mă printre morminte pentru a ieşi din cimitir, mă gîndeam la un plan, un plan pentru care eram gata să-mi pun viaţa în primejdie, cu libertatea extraordinară a unei fiinţe căreia, de fapt, nu-i pasă de acea viaţă, care are forţa nemaipomenită de a vrea să moară.

Într-o grădină-bucătărie am văzut ceva, ceva ce existase doar vag în gîndurile mele pînă cînd am pus mîinile pe ea. Era o coasă mică, a cărei lamă încovoiată şi tăioasă era încă murdară de ierburi după ultimul cosit. După ce am curăţat-o şi mi-am trecut degetul peste lama ascuţită, planul a căpătat contururi clare şi puteam deci, să mă ocup de celelalte lucruri: găsirea unei trăsuri şi a unui vizitiu care să-mi stea la dispoziţie cîteva zile — uluit de banii pe care i-am dat şi de promisiunile că-i voi da şi mai mult; mutarea cufărului meu de la Hotel Saint-Gabriel în interiorul trăsurii şi procurarea celorlalte lucruri de care aveam nevoie. Apoi au urmat ceasurile lungi ale nopţii cînd m-am prefăcut că beau cu vizitiul, am stat de vorbă cu el şi i-am obţinut costisitoarea cooperare pentru a mă duce în zori de la Paris la Fontainebleau. Dormeam în trăsură, unde starea delicată a sănătăţii mele cerea să nu fiu deranjat sub nici un motiv — această intimitate fiind atît de importantă, încît eram mai mult decît dispus să adaug o sumă generoasă celei pe care i-o dădeam deja pentru a nu atinge nici măcar mînerul uşii pînă nu ieşeam eu.

Şi, cînd am fost convins că era de acord şi destul de beat pentru a uita de orice în afară de apucarea hăţurilor pentru drumul pînă la Fontainebleau, ne-am îndreptat încet, cu prudenţă, spre strada pe care se afla „Théâtre des Vampires” şi am aşteptat la o anumită distanţă ca cerul să înceapă să se lumineze.

Teatrul era închis. M-am furişat spre el, cînd aerul şi lumina mi-au spus că aveam la dispoziţie cel mult cincisprezece minute pentru a-mi duce planul la îndeplinire. Ştiam că, închişi în el, vampirii teatrului erau deja în sicriele lor. Şi chiar dacă vreunul mai zăbovea încă, nu avea cum să audă primele pregătiri. Am aşezat repede nişte scînduri în faţa uşilor zăvorite. Le-am bătut în cuie, blocînd astfel uşile din afară. Un trecător a observat ce făceam, dar şi-a văzut mai departe de drum, închipuindu-şi, probabil, că închideam clădirea cu permisiunea proprietarului. Nu ştiam. Ştiam însă, că înainte să apuc să termin, i-aş fi putut întîini pe acei vînzători de bilete, pe acei plasatori, pe acei oameni care măturau şi puteau rămîne înăuntru pentru a-i păzi pe vampiri în timpul somnului din cursul zilei.

La acei oameni mă gîndeam în vreme ce conduceam trăsura pe aleea lui Armand, unde am lăsat-o, luînd cu mine două bidoane mici de petrol lampant şi îndreptîndu-mă spre uşa lui Armand.

Cheia mi-a permis accesul cu uşurinţă aşa cum sperasem şi, odată ajuns pe culoar, am deschis uşa camerei lui, dar el nu era acolo. Sicriul dispăruse. De fapt, totul dispăruse în afară de mobilier, inclusiv patul băiatului mort. Am destupat în grabă un bidon şi l-am rostogolit pe celălalt înaintea mea spre scară, alergînd şi stropind grinzile şi uşile din lemn ale celorlalte camere. Mirosul era puternic, mai puternic decît orice zgomot aş fi făcut. Şi, deşi stăteam complet nemişcat lîngă scară cu bidoanele şi coasa, ascultînd, n-am auzit nimic, nici un indiciu că acei paznici s-ar fi aflat acolo, nici un sunet din partea vampirilor. Strîngînd cu putere mînerul coasei, am urcat treptele încet pînă am ajuns în dreptul uşii sălii de bal. Nimeni nu se afla acolo ca să mă vadă stropind cu petrol lampant fotoliile din roshar sau draperiile, sau să mă vadă ezitînd o clipă doar în faţa acelei uşi care dădea în curtea mică unde fuseseră ucise Madeleine şi Claudia. Ah, cît de mult aş fi vrut să deschid uşa aceea. Mă tenta atît de mult, încît, pentru o clipă, aproape că am uitat de plan. Era să las bidoanele să-mi scape din mînă şi să răsucesc clanţa. Dar am văzut lumina printre crăpăturile lemnului vechi al uşii şi mi-am dat seama că trebuia să continui. Madeleine şi Claudia nu erau acolo. Erau moarte. Şi ce-aş fi făcut dacă aş fi deschis uşa aceea, dacă aş fi văzut din nou acele rămăşiţe, acel păr auriu încîlcit şi răvăşit? Nu era timp şi nu avea rost. Alergam pe coridoare întunecoase pe care nu le mai explorasem, scăldînd uşile din lemn vechi cu petrol lampant, convins că vampirii se aflau închişi înăuntru, furişîndu-mă pe nesimţite chiar în incinta teatrului, unde o lumină rece şi cenuşie care pătrunde înăuntru prin uşa zăvorită de la intrare m-a făcut să mă grăbesc să arunc o cantitate mai mare pe cortina de catifea, pe scaunele capitonate şi pe draperiile din dreptul uşilor care dădeau în holul de la intrare.