Anne Rice: Interviu cu un vampir

— Cam ăsta ar fi sfîrşitul povestirii. Bineînţeles, ştiu că te întrebi ce s-a mai întîmplat cu noi după aceea. Ce s-a ales de Armand? Unde m-am dus? Ce-am făcut? Dar, să ştii că nu prea s-a-ntîmplat nimic. Nimic ce să nu fi fost inevitabil. Plimbarea mea prin Luvru în noaptea aceea pe care ţi-am descris-o a fost de-a dreptul profetică.

Nu m-am schimbat deloc după asta. N-am căutat nimic în singura mare sursă de schimbare care e umanitatea. Şi nici în dragostea şi preocuparea mea faţă de frumuseţea lumii, n-am căutat nimic care să poată fi înapoiat umanităţii. Beam din frumuseţea lumii aşa cum bea un vampir. Eram mulţumit. Eram plin pînă la refuz. Dar eram mort. Şi neschimbat. Povestea s-a sfîrşit la Paris, aşa cum ţi-am spus.

Multă vreme am crezut că moartea Claudiei fusese cauza acestui sfîrşit. Că, dacă aş fi văzut-o plecînd din Paris în siguranţă, împreună cu Madeleine, lucrurile ar fi stat altfel între mine şi Armand. Aş fi putut să iubesc şi să doresc din nou, să caut o asemănare cu viaţa muritoare care să fie bogată şi variată, deşi nefirească. Dar am ajuns să-mi dau seama că nu era adevărat. Chiar dacă Claudia n-ar fi murit, chiar dacă eu nu l-aş fi dispreţuit pe Armand pentru faptul că o lăsase să moară, totul ar fi fost la fel. Să ajungi să cunoşti răul încetul cu încetul sau să fii catapultat în el… Însemna acelaşi lucru. Pînă la urmă, nu voiam nimic. Şi, nemeritînd altceva mai bun, m-am închis ca un păianjen în flăcăruia unui băţ de chibrit. Pînă şi Armand, care era tovarăşul meu constant, unicul meu tovarăş, exista la o mare distanţă de mine, în dosul acelui văl care mă despărţea de toate vietăţile, un văl care era un fel de giulgiu.

Dar ştiu că eşti curios să afli ce s-a mai întîmplat cu Armand. Şi noaptea e pe sfîrşite. Vreau să-ţi spun asta pentru că e foarte important. Povestea ar fi incompletă fără acest amănunt.

După ce-am părăsit Parisul, am călătorit prin toată lumea, aşa cum ţi-am spus; mai întîi Egipt, apoi Grecia, Italia, Asia Mică — oriunde voiam eu, de fapt, şi oriunde mă împingea dorinţa de a găsi arta. În cursul acelor ani, timpul a încetat să mai aibă sens şi eram adesea preocupat de lucruri foarte simple — un tablou într-un muzeu, o fereastră de catedrală, o statuie frumoasă — perioade îndelungate de timp.

Însă în toţi acei ani, eram stăpînit de o dorinţă vagă, dar persistentă de a mă întoarce la New Orléans. N-am uitat niciodată New Orléans-ul. Iar cînd ne aflam în zone tropicale, unde creşteau florile şi copacii care existau în Louisiana, mă gîndeam la ea intens şi simţeam pentru căminul meu singura dorinţă pe care o simţeam pentru ceva, în afară de neobosita mea căutare a artei. Şi, din cînd în cînd, Armand mă ruga să-l duc acolo. Iar eu, fiind conştient într-un mod politicos de faptul că făceam foarte puţin pentru a-l mulţumi şi că, adesea, treceau perioade îndelungate, în care nu-i vorbeam sau nu-l căutam, am vrut să fac asta pentru că m-a rugat. Se părea că rugămintea lui m-a făcut să uit de o teamă nelămurită că aş fi putut suferi în New Orléans, că aş fi putut cunoaşte iarăşi umbra palidă a fostei mele nefericiri şi dorinţe. Dar am amînat. Poate că teama era mai puternică decît mi-am închipuit. Am ajuns în America şi am trăit o vreme îndelungată la New York. Continuam să amîn. În cele din urmă, Armand m-a convins în alt mod. Mi-a spus ceva ce-mi ascunsese încă de cînd ne aflam la Paris. Lestat nu murise în „Théâtre des Vampires”. Îl crezusem mort şi, cînd l-am întrebat pe Armand de acei vampiri, mi-a spus că pieriseră cu toţii. Acum, însă, mi-a spus că nu era aşa. Lestat părăsise teatrul în noaptea în care fugisem de Armand şi-mi căutasem refugiul în cimitirul din Montmartre. Doi vampiri care fuseseră făcuţi odată cu Lestat de acelaşi maestru îl ajutaseră în aranjarea călătoriei spre New Orléans.

Nu pot să-ţi explic ce-am simţit cînd am auzit asta. Desigur Armand mi-a spus că mă protejase, nemărturisindu-mi acest lucru, sperînd să nu vreau să fac o călătorie foarte lungă doar pentru a mă răzbuna, o călătorie care mi-ar fi provocat şi durere şi suferinţă în acelaşi timp. Dar nu-mi păsa. Nu mă gîndisem deloc la Lestat în noaptea în care dădusem foc teatrului. Mă gîndisem la Santiago, la Celeste şi la toţi ceilalţi care o distruseseră pe Claudia. Lestat, de fapt, îmi stîrnea sentimente pe care nu dorisem să le mărturisesc nimănui, sentimente pe care aş fi vrut să le uit, în ciuda morţii Claudiei. Ura nu făcea parte dintre ele.

Dar cînd l-am auzit pe Armand, a fost ca şi cum vălul care mă protejase ar fi fost subţire şi transparent şi, deşi se mai afla între mine şi lumea sentimentelor, prin el îl simţeam pe Lestat şi faptul că voiam să-l revăd. Acest lucru m-a impulsionat şi ne-am întors la New Orléans.

S-a întîmplat la sfîrşitul primăverii acestui an. De cum am ieşit din gară, am simţit că, într-adevăr mă întorsesem acasă. Era ca şi cum aerul ar fi fost deosebit de înmiresmat şi mă simţeam extrem de liniştit cînd mergeam pe acel caldarîm cald şi neted, pe sub acei stejari familiari, ascultînd acele zgomote vii şi neîncetate ale nopţii.

Bineînţeles că New Orléans-ul era schimbat. Dar, departe de a deplînge acele transformări, eram recunoscător pentru ceea ce părea să fi rămas la fel. Am găsit în Garden District, care, pe vremea mea, fusese cartierul St. Marie, una din casele impresionante care existaseră şi atunci, atît de depărtată de strada liniştită din cărămidă, încît, plimbîndu-mă în lumina lunii pe sub magnolii, am cunoscut aceeaşi dulceaţă şi pace din trecut; nu numai pe străduţele din Vieux Carré, dar şi în zona sălbatică de la Pointe du Lac. Erau acolo caprifoiul, trandafirii, iar coloanele corintice se profilau pe cerul plin de stele; dincolo de poartă, se aflau străzile visătoare, alte case… era o citadelă a frumuseţii.

Pe Rue Royale, unde l-am plimbat pe Armand printre turişti, magazine de antichităţi şi intrările puternic luminate ale restaurantelor elegante, am fost surprins să descopăr casa din care Lestat, Claudia şi cu mine făcusem căminul nostru, faţada fiind puţin schimbată datorită zugrăvelii noi şi tuturor reparaţiilor făcute. Cele două uşi-ferestre mai dădeau încă pe nişte balconaşe deasupra unui magazin şi am văzut în sclipirea caldă a candelabrului electric un tapet elegant, caracteristic acelei perioade dinainte de război. Simţeam foarte puternic că Lestat era acolo, mai puternic decît Claudia şi eram convins, deşi el nu se afla în preajma acelei case, că aveam să-l găsesc în New Orléans.

Şi mai simţeam ceva; tristeţea care m-a cuprins atunci, după ce Armand plecase pe drumul lui. Dar tristeţea aceea nu era nici dureroasă, nici pasionată. Era, însă, ceva intens şi aproape dulce, ca parfumul iasomiei şi al trandafirilor ce umplea vechea grădină pe care o întrezăream printre gratiile de fier ale porţii. Tristeţea aceea mi-a dat o satisfacţie uşoară şi m-a făcut să rămîn multă vreme ţintuit în acel loc; m-a ţinut legat de oraş; şi nu m-a părăsit în noaptea în care am plecat.

Mă-ntreb acum ce s-ar fi ales de tristeţea asta, la ce lucru ar fi putut să dea naştere în mine care să devină mai puternic decît ea însăşi. Dar mă ia gura pe dinainte.

Pentru că, la puţin timp după aceea, am văzut un vampir în New Orléans, un tînăr subţire, cu chipul alb, care cu puţine ore înainte de ivirea zorilor se plimba singur pe trotuarele late ale lui St. Charles Avenue. Imediat am fost convins că, dacă Lestat încă mai locuia acolo, acel vampir l-ar fi putut cunoaşte şi ar fi putut chiar să mă conducă la el. Bineînţeles că el nu m-a văzut. Învăţasem de multă vreme să-mi zăresc semenii în marile oraşe, fără ca ei să mă poată observa. Armand, în timpul scurtelor sale întrevederi cu vampirii din Londra şi Roma, aflase că toată lumea ştia de arderea lui „Théâtre des Vampires” şi că amîndoi eram consideraţi proscrişi. Discuţiile în legătură cu asta nu însemnau nimic pentru mine şi le-am evitat pînă în ziua aceea. Dar am început să-l urmăresc pe acel vampir din New Orléans, deşi adesea mă purta la teatre sau în alte locuri care nu mă interesau cîtuşi de puţin, într-o noapte, însă, lucrurile s-au schimbat în sfîrşit.