Anne Rice: Interviu cu un vampir

„Trebuie să plec, Lestat”, i-am spus. Mă simţeam plictisit, sătul de el şi de tristeţea lui. Şi tînjeam din nou după nemişcarea de afară, după acea linişte perfectă cu care mă obişnuisem atît de mult. Dar cînd m-am ridicat, mi-am dat seama că luam copilul cu mine.

Lestat m-a privit cu ochii lui mari, plini de agonie şi cu faţa lui netedă, fără vîrstă. „Dar o să te întorci… o să mai treci pe la mine… Louis?” m-a întrebat el.

I-am întors spatele şi am plecat în linişte, auzindu-l cum mă striga. Cînd am ajuns în stradă, am privit în urmă şi l-am văzut în dreptul ferestrei, de parcă s-ar fi temut să iasă. Mi-am dat seama că nu mai ieşise de mult timp din casă şi atunci mi-a trecut prin cap că, poate nici nu va mai ieşi vreodată.

M-am dus înapoi la căsuţa de unde vampirul luase copilul şi l-am aşezat la loc în leagăn.

Nu la foarte mult timp după aceea, i-am spus lui Armand că-l văzusem pe Lestat. Să fi fost vreo lună, nu ştiu sigur. Timpul însemna foarte puţin pentru mine atunci, la fel ca şi acum, dar pentru Armand însemna foarte mult. Era uluit că nu-i spusesem mai înainte.

În noaptea aceea, ne plimbam prin zona unde oraşul lasă locul Parcului Audubon şi cheiul e pustiu, o pantă acoperită de iarbă care coboară spre o plajă noroioasă, unde, din loc în loc, se văd grămezi de lemne, îndreptîndu-se spre valurile clipocitoare ale fluviului. Pe malul celălalt se vedeau luminile foarte slabe ale fabricilor şi companiilor fluviale, puncte verzi sau roşii care pîlpîiau în depărtare ca nişte stele. Luna făcea să se vadă curentul larg şi puternic curgînd cu repeziciune între cele două maluri; acolo pînă şi căldura verii dispăruse, iar briza răcoroasă venea dinspre apă şi mişca muşchiul de pe stejarul răsucit pe care ne-am aşezat. Rupeam iarba şi o gustam, deşi gustul era amar şi nefiresc. Gestul însă părea firesc. Mă simţeam aproape ca şi cum n-aş mai fi vrut să părăsesc New Orléans-ul vreodată. Dar ce fel de gînduri mai sînt şi astea cînd poţi să trăieşti o veşnicie? Să nu mai părăsesc New Orléans-ul „vreodată”? Vreodată părea un cuvînt tipic uman.

„Dar n-ai simţit nici un fel de dorinţă de răzbunare?” m-a întrebat Armand, care stătea întins pe iarbă lîngă mine, sprijinindu-se în cot şi fixîndu-mă cu privirea.

„De ce?” l-am întrebat eu calm. Îmi doream, aşa cum făceam adesea, ca el să nu fi fost acolo, să fi fost singur. Singur cu fluviul puternic şi răcoros în lumina slabă a lunii. „Şi-a primit pedeapsa perfectă. Moare, moare din cauza rigidităţii, din cauza fricii. Mintea lui nu poate accepta aceste vremuri. Nu-i nimic senin şi graţios ca moartea vampirilor, pe care mi-ai descris-o la Paris. Cred că moare la fel de stîngaci şi grotesc ca majoritatea muritorilor în acest secol… de bătrîneţe.”

„Dar tu… tu ce-ai simţit?” a insistat el încet. Am fost şocat de calitatea personală a acelei întrebări şi de cît de mult trecuse de cînd nu ne mai vorbisem astfel. L-am simţit foarte intens atunci, fiinţa separată care era, creatura calmă şi stăpînă pe sine, cu părul castaniu şi drept şi cu ochii mari, uneori melancolici, ochi care, adesea, păreau să nu vadă nimic altceva decît propriile lor gînduri. În noaptea aceea, erau luminaţi de un foc stins, neobişnuit.

„Nimic”, am răspuns eu.

„Nimic nici într-un fel, nici în altul?”

I-am răspuns că nu. Îmi aminteam extraordinar de bine acea tristeţe. Era ca şi cum tristeţea nu m-ar fi părăsit deodată, ci ar fi fost tot timpul lîngă mine, spunînd „Vino”. Dar nu voiam să-i destăinui acest lucru lui Armand, nu voiam să-i dezvălui asta. Şi aveam senzaţia ciudată că-i simt nevoia de a-i spune… asta, sau altceva… o nevoie ciudat de asemănătoare cu cea de sînge.

„Ţi-a spus ceva, care să te facă să simţi vechea ură…?” a murmurat el şi, în clipa aceea mi-am dat seama, cu o nemaipomenită acuitate, cît de tulburat era.

„Ce este, Armand? De ce întrebi asta?”

El, însă, s-a întins din nou pe cheiul în pantă şi multă vreme a părut să privească stelele. Stelele îmi aduceau aminte ceva cu totul deosebit, vaporul care ne dusese, pe mine şi pe Claudia, în Europa şi nopţile acelea de pe mare, cînd mi se părea că stelele coborau pentru a atinge valurile.

„Mă gîndeam că poate ţi-a spus ceva legat de Paris…” a zis Armand.

„Ce să-mi fi spus despre Paris? Că n-a vrut să moară Claudia?” am întrebat eu. Din nou Claudia; numele suna ciudat. Claudia întinzînd cărţile pentru pasienţă pe masă care se înclina datorită legănării vaporului, lampa scîrţîind în cîrligul ei, hubloul întunecat, plin de stele. Stătea cu capul plecat şi cu degetele deasupra urechii, ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi desfacă părul. Şi am avut o senzaţie extrem de deconcertantă şi anume că, în amintirea mea, ea îşi ridica privirea şi găvanele ochilor îi erau goale.

„Ai fi putut să-mi spui orice despre Paris, Armand”, am zis eu. „Demult. N-ar fi contat.”

„Nici faptul că eu am fost cel care…?”

M-am întors spre el, aşa cum stătea întins şi privea cerul, şi am văzut o durere extraordinară pe chipul şi în ochii lui. Mi se părea că ochii aceia erau imenşi, prea imenşi, iar chipul alb, care îi încadra, prea supt.

„Că tu ai fost cel care a ucis-o? Cel care a forţat-o să iasă în curtea aceea, unde ai încuiat-o?” l-am întrebat eu şi am zîmbit. „Să nu-mi spui că, toţi anii ăştia, ai fost îndurerat din cauza asta, că nu te cred.”

Atunci a închis ochii şi a întors capul, punîndu-şi mîna pe piept de parcă i-aş fi dat brusc, o lovitură puternică.

„Nu poţi să mă convingi că-ţi pasă”, i-am spus eu cu răceală şi am privit spre apă, simţindu-mă cuprins din nou de acel sentiment… că aş fi vrut să fiu singur. Ştiam că, peste puţin mă voi ridica şi voi pleca. Asta dacă n-o făcea el întîi. Pentru că eu aş fi preferat să rămîn acolo. Era un loc retras şi liniştit.

„Nu-ţi pasă de nimic…” a spus el şi s-a ridicat încet în capul oaselor, întorcîndu-se spre mine în aşa fel încît îi vedeam din nou acel foc întunecat din privire. „Credeam că o să-ţi pese măcar de asta. Credeam că o să simţi vechea pasiune, vechea furie dacă-l revezi. Credeam că ceva o să reînvie în tine dacă-l vezi… dacă te-ntorci aici.”

„Că o să revin la viaţă?” am spus eu încet şi am simţit duritatea metalică şi rece a propriilor mele cuvinte, modulaţia, controlul. Parcă aş fi fost rece peste tot, făcut din metal, iar el era dintr-o dată fragil; fragil, cum fusese, de fapt, de multă vreme.

„Da!” a strigat el. „Da, să revii la viaţă!” Apoi a părut nedumerit, foarte derutat şi s-a petrecut ceva straniu. În clipa aceea şi-a lăsat capul în jos, ca şi cum ar fi fost înfrînt, şi ceva în felul în care faţa lui netedă şi albă a reflectat acest lucru pentru o clipă, mi-a adus aminte de o altă persoană pe care o văzusem la fel de înfrîntă. Mi s-a părut uluitor că am avut nevoie de un moment atît de îndelungat pentru a vedea chipul Claudiei în atitudinea aceea; Claudia, stînd lîngă pat în camera de la Hôtel Saint-Gabriel şi implorîndu-mă s-o transform pe Madeleine într-una de-a noastră. Acea expresie de neputinţă, acea înfrîngere care părea atît de profundă, încît orice altceva era uitat. După aceea, el, ca şi Claudia, a părut să se adune, să-şi recapete puţin din putere. Dar a spus încet, în vînt: „Mor!”

Iar eu, privindu-l, auzindu-l, singura creatură de pe pămînt care-l auzea, ştiind perfect de bine că era adevărat, n-am spus nimic.