Anne Rice - Interviu cu un vampir

„Totul e trecut, Lestat”, am spus eu.

„Da, da”, a zis el, dînd din cap energic. „Trecut. Ea n-ar fi trebuit… Louis, ştii doar…” Clătina din cap şi vocea a părut să-i capete putere şi rezonanţă în urma efortului. „N-ar fi trebuit să fie niciodată una de-a noastră, Louis”, a spus el şi, bătînd cu pumnul pieptul scobit, a adăugat încet: „Noi”.

Ea. Mi se părea atunci că ea nu existase niciodată. Că fusese un vis ilogic şi fantastic prea preţios şi prea personal pentru a-l destăinui cuiva. Şi de prea mult timp dispărut. M-am uitat la el. L-am privit stăruitor. Şi am încercat să-mi spun: „Da, noi trei împreună.”

„Nu te teme de mine, Lestat”, i-am spus eu, de parcă aş fi vorbit cu mine însumi. „N-am venit să-ţi fac rău.”

„Te-ai întors la mine, Louis”, a şoptit el cu vocea aceea piţigăiată. „Te-ai întors din nou la mine, Louis, nu-i aşa?” Şi-a muşcat iarăşi buzele, privindu-mă cu disperare.

„Nu, Lestat”, i-am spus eu, clătinînd din cap. S-a agitat o clipă, după care a început să facă un gest, apoi altul şi, în cele din urmă, şi-a acoperit faţa cu mîinile, extrem de deznădăjduit. Celălalt vampir, care mă privea cu răceală, m-a întrebat:

„Chiar… te-ai întors la el?”

„Nu, bineînţeles că nu”, am spus eu, iar el a rînjit, ca şi cum acela ar fi fost răspunsul la care se aşteptase şi a ieşit pe verandă. Îl auzeam acolo, foarte aproape, aşteptînd.

„Am vrut doar să te văd, Lestat”, am spus eu, dar Lestat n-a părut să m-audă. Altceva îi distrăsese atenţia şi privea în gol, cu ochii mari, mişcîndu-şi agitat mîinile pe lîngă urechi. Atunci am auzit şi eu. Era o sirenă. Şi, pe măsură ce zgomotul se auzea mai tare, el a închis strîns ochii şi şi-a astupat urechile. Iar zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, auzindu-se de pe o stradă din apropiere. „Lestat!” i-am spus acoperind plînsul copilului, care se trezise teribil de speriat din cauza sirenei. Dar agonia lui m-a blocat. Buzele îi dezveleau dinţii într-o grimasă oribilă de durere. „Lestat, nu-i decît o sirenă!” i-am spus eu prosteşte. După aceea, s-a ridicat de pe fotoliu şi m-a îmbrăţişat strîns, iar eu, fără să vreau, i-am luat mîna. S-a aplecat, lipindu-şi capul de pieptul meu şi ţinîndu-mi mîna atît de strîns, încît m-a făcut să mă doară. Încăperea a fost inundată de lumina roşie pîlpîitoare a sirenei, după care a trecut mai departe.

„Louis, nu mai suport, nu mai suport”, a murmurat el printre lacrimi. „Ajută-mă, Louis, rămîi cu mine.”

„Dar de ce ţi-e frică?” l-am întrebat eu. „Nu ştii ce-i asta?” Cînd m-am uitat în jos la el, cînd i-am văzut părul blond lipit de haina mea, l-am văzut aşa cum fusese demult, un domn înalt şi impunător, cu o mantie neagră şi largă, cu capul drept, cîntînd cu vocea lui superbă o arie din opera de la care abia ne întorsesem, bătînd cu bastonul în pietrele de pe caldarîm în ritmul muzicii, zărind cu coada ochiului o tînără care rămăsese vrăjită, aşa încît un zîmbet i-a apărut pe chip şi cîntecul i s-a stins pe buze; pentru o clipă, în momentul acela în care privirea lui a întîlnit-o pe a ei, tot răul a părut să fie şters în acel tumult de plăcere, acea pasiune pentru simplul fapt că trăia.

Acela să fi fost preţul pasiunii? O sensibilitate şocată de schimbare, chircită de spaimă? M-am gîndit la toate lucrurile pe care aş fi putut să i le spun, cum i-a fi putut reaminti că era nemuritor, că nimic nu-l condamna la izolare în afară de sine însuşi şi că era înconjurat de inconfundabilele semne ale morţii inevitabile. Dar nu i-am spus aceste lucruri şi ştiam că n-o voi face.

Mi s-a părut că liniştea încăperii ne-a învăluit brusc, asemeni unei mări întunecate pe care sirena o îndepărtase. Muştele năpădiseră un şobolan în descompunere şi copilul şi-a ridicat privirea spre mine tăcut, de parcă ochii mei ar fi fost nişte bile sclipitoare, strîngîndu-mi în mînuţa cu gropiţe degetul pe care-l ţineam deasupra guriţei lui ca o petală mică.

Lestat se îndreptase, dar numai pentru a se prăbuşi la loc în fotoliu. „N-o să rămîi cu mine”, a spus el oftînd, dar apoi a privit în altă parte şi a părut deodată preocupat.

„Am vrut atît de mult să-ţi vorbesc”, a zis el. „În seara aceea, cînd am venit în casa de pe Rue Royale, n-am vrut decît să-ţi vorbesc!” S-a cutremurat violent, cu ochii închişi, iar gîtlejul a părut să i se contracte. Parcă loviturile pe care i le dădusem atunci ar fi căzut acum. Privea absent în faţa lui, umezindu-şi buzele şi vocea îi era scăzută, aproape naturală. „Am plecat la Paris să te caut…”

„Ce voiai să-mi spui?” l-am întrebat. „Despre ce voiai să-mi vorbeşti?”

Îmi aminteam foarte bine insistenţa lui nebunească de la „Théâtre des Vampires”. Nu mă mai gîndisem la asta de ani de zile. Nu, nu mă gîndisem niciodată. Şi-mi dădeam seama că acum vorbeam extrem de şovăitor despre acest lucru.

Dar el mi-a zîmbit numai, un zîmbet insipid, aproape apologetic, şi a clătinat din cap. Am văzut cum ochii i se umpleau de o disperare stinsă.

Am simţit o uşurare profundă, de netăgăduit.

„Dar rămîi?” a insistat el.

„Nu.”

„Nici eu!” a spus tînărul vampir din întunericul de afară. A stat o clipă în dreptul geamului deschis, uitîndu-se la noi. Lestat l-a privit şi apoi a întors capul prostit, iar buza de jos a părut că i se îngroaşă şi a început să-i tremure. „Închide-l, închide-l” a zis el arătînd cu degetul spre geam. Apoi a scos un suspin şi şi-a acoperit gura cu mîna după care a lăsat capul în jos şi a început să plîngă.

Tînărul vampir a dispărut. I-am auzit paşii depărtîndu-se grăbiţi pe caldarîm şi am mai auzit zăngănitul greu al porţii de fier. Am rămas singur cu Lestat şi acesta, plîngea. Părea că a trecut mult timp pînă s-a oprit şi, în tot acest răstimp, eu doar l-am privit. Mă gîndeam la toate lucrurile care se petrecuseră între noi. Îmi aminteam lucruri pe care crezusem că le uitasem cu desăvîrşire. Şi eram conştient de acea tristeţe copleşitoare care pusese stăpînire pe mine cînd am văzut casa de pe Rue Royale, unde locuisem toţi trei. Numai că nu mi se părea a fi tristeţe pentru Lestat, pentru acel vampir elegant şi nepăsător care locuia pe atunci acolo. Părea o tristeţe pentru altceva, ceva mai presus de Lestat, care doar îl includea şi făcea parte din imensa şi îngrozitoarea amărăciune pe care o simţeam pentru toate lucrurile pe care le pierdusem, le iubisem sau le cunoscusem vreodată. Mi s-a părut atunci că mă aflu într-un alt loc, într-un alt timp. Şi acest timp şi loc diferit era foarte real, o încăpere în care insectele bîzîiseră aşa cum bîzîiau acum, iar aerul fusese închis, încărcat de moarte şi de parfumul primăverii. Eram pe cale de a cunoaşte acel loc şi de a cunoaşte odată cu el, cu o durere teribilă, o durere atît de teribilă, încît mintea mi s-a ferit de ea, spunînd: Nu, nu mă duce înapoi în acel loc — şi, deodată, totul a dispărut, iar eu eram cu Lestat acolo. Uluit, mi-am văzut propria lacrimă picurînd pe chipul copilului. Am văzut-o sclipind pe obrazul lui şi am văzut acel obraz rotunjindu-se din cauza zîmbetului de copil. Probabil că vedea lumina din lacrimi. Mi-am şters faţa de lacrimile care chiar existau şi le-am privit uimit.

„Dar, Louis…” a spus Lestat încet. „Cum poţi să fii aşa cum eşti, cum de suporţi?” m-a întrebat el, privindu-mă cu aceeaşi grimasă şi cu faţa scăldată în lacrimi. „Spune-mi, Louis, ajută-mă să înţeleg! Cum poţi să pricepi tot, cum poţi să-nduri?” Şi vedeam după disperarea din ochii lui şi după tonul mai profund pe care-l căpătase vocea lui că şi el se îndrepta cu greu spre ceva nespus de dureros, spre un loc în care nu mai fusese de multă vreme. Dar, chiar în timp ce-l priveam, ochii au părut să i se înceţoşeze derutaţi. Şi-a strîns halatul în jurul trupului şi, clătinînd din cap, şi-a aţintit privirea asupra flăcărilor. S-a cutremurat şi a scos un geamăt.