Anne Rice - Interviu cu un vampir

Era o noapte foarte caldă şi mi-am dat seama, de cum l-am văzut pe St. Charles, că trebuia să meargă undeva. Nu numai că păşea repede, dar părea şi puţin tulburat. Cînd, în cele din urmă, a dat colţul străzii St. Charles, apucînd pe o străduţă îngustă care a devenit dintr-o dată sărăcăcioasă şi întunecată, am fost sigur că se îndrepta spre ceva ce avea să mă intereseze.

A intrat însă, într-o căsuţă de lemn şi a provocat moartea unei femei. A făcut-o foarte repede şi fără să simtă nici cea mai mică plăcere; după ce a terminat, a luat copilaşul din leagăn, l-a înfăşurat cu blîndeţe într-o păturică albastră de lînă şi a ieşit din nou în stradă.

După numai vreun cvartal, două, s-a oprit în faţa unui gard de fier acoperit cu viţă, care înconjura o curte mare plină de verdeaţă. Printre copaci am zărit o casă întunecoasă, cu tencuiala cojită şi cu balustradele de fier ale galeriilor de la etaj şi de jos pline de rugină. Părea o casă blestemată, rătăcită printre mulţimea de căsuţe din lemn, iar ferestrele înalte şi goale dădeau spre ceea ce trebuia să fie o îngrămădeală deprimantă de acoperişuri joase, băcănia din colţ şi un mic bar alăturat. Dar curtea mare şi întunecoasă protejau oarecum casa împotriva acestor lucruri şi eu am fost nevoit să merg cîţiva metri pe lîngă gard pînă am zărit, în sfîrşit, printre ramurile groase ale pomilor o licărire slabă la una din ferestrele de jos. Vampirul intrase pe poartă. Am auzit copilaşul plîngînd şi apoi, nimic. L-am urmat, escaladînd cu uşurinţă gardul vechi şi sărind în grădină, după care m-am apropiat de veranda lungă din faţă.

Cînd am ajuns lîngă una din ferestrele lungi cît tot nivelul, în faţa ochilor mi s-a oferit o privelişte uluitoare. Căci, în ciuda căldurii acelei seri în care nu se simţea nici cea mai slabă adiere de vînt, cînd galeria, chiar şi cu scîndurile acelea deformate şi rupte, ar fi putut fi singurul loc suportabil atît pentru un om, cît şi pentru un vampir, un foc strălucea în căminul din salon şi toate ferestrele acestuia erau închise; tînărul vampir stătea lîngă foc şi vorbea cu un altul, care se afla foarte aproape de cămin, ţinîndu-şi în dreptul focului picioarele încălţate cu papuci şi trăgînd tot timpul cu degete tremurătoare de reverele halatului albastru jerpelit. Deşi un fir electric destrămat atîrna dintr-o coroană de trandafiri din ipsos de pe tavan, doar o singură lampă cu gaz dădea lumină, pe lîngă flăcările din cămin, o lampă cu gaz care se afla pe o măsuţă în apropierea copilaşului.

Am făcut ochii mari, studiind acel vampir adus de spate şi tremurător, al cărui păr blond şi lung îi cădea în dezordine pe faţă. Tare mult aş fi vrut să şterg de praf acel geam care nu mă lăsa să fiu sigur de ceva ce bănuiam. „Toţi mă părăsiţi!” a scîncit el cu o voce piţigăiată.

„Nu poţi să ne ţii lîngă tine!” a zis cu asprime tînărul vampir, care stătea picior peste picior, cu braţele încrucişate pe pieptul îngust, aruncîndu-şi privirea plină de dispreţ prin încăperea prăfuită şi goală. „Ah, taci odată!” i-a spus el copilului, care a scos un urlet strident. „Taci, taci.”

„Lemnul, lemnul”, a spus vampirul cel blond cu un glas stins şi cînd i-a făcut semn celuilalt să-i dea bucata de lemn de lîngă scaunul lui, am văzut foarte bine inconfundabilul profil al lui Lestat, acea piele netedă pe care nu se mai vedea acum nici cea mai vagă urmă de cicatrice.

„Măcar dacă ai ieşi”, a zis celălalt furios, aruncînd bucata de lemn pe foc. „Măcar dacă ai vîna şi altceva în afară de nenorocitele astea de animale…” Şi a privit în jur dezgustat. Atunci am văzut, în umbră, trupurile mici şi acoperite de blană ale cîtorva pisici, zăcînd grămadă în praf. Un lucru extraordinar, căci un vampir nu suporta să stea lîngă victimele sale moarte mai mult decît suportă orice mamifer să rămînă în acelaşi loc unde-şi făcuse nevoile. „Ştii că e vară?” l-a întrebat tînărul, dar Lestat şi-a frecat mîinile. Plînsul copilului încetase, totuşi tînărul vampir a adăugat: „Fă-o odată, ia-l ca să te-ncălzeşti.”

„Ai fi putut să-mi aduci altceva!” a spus Lestat cu amărăciune şi, cînd s-a uitat la copil, l-am văzut făcînd ochii mici în lumina slabă a lămpii afumate. Am simţit o recunoaştere în ochii aceia, chiar şi în expresia din umbra părului blond. Totuşi, să aud acea voce plîngăreaţă, să văd acel spate cocoşat şi tremurător! Aproape fără să mă gîndesc, am bătut cu putere în geam. Tînărul s-a ridicat imediat, adoptînd o expresie rea, dar eu i-am făcut semn să răsucească ivărul. Lestat s-a ridicat din fotoliu, strîngîndu-şi halatul la gît.

„E Louis! Louis!” a spus el. „Dă-i drumul înăuntru.” Şi gesticula disperat, ca un invalid care-i cerea tinerei „infirmiere” să asculte.

De cum s-a deschis geamul, am respirat acel aer împuţit şi sufocant din încăpere. Insectele care roiau în jurul animalelor intrate în putrefacţie mi-au luat cu asalt simţurile în asemenea hal, încît m-am strîmbat fără să vreau, în ciuda rugăminţilor disperate ale lui Lestat de a mă duce lîngă el. Într-un ungher îndepărtat se afla sicriul în care dormea, cu lacul cojit pe alocuri, pe jumătate acoperit de teancuri de ziare îngălbenite. O mulţime de oase se vedeau prin colţuri, curăţate complet cu excepţia cîtorva petice şi smocuri de blană. Dar Lestat îmi strîngea mîinile în mîinile lui uscate, trăgîndu-mă spre el, spre căldură şi i-am văzut ochii umplîndu-i-se de lacrimi; numai că gura i-a schiţat un zîmbet ciudat de fericire disperată, foarte apropiată de durere, am observat urmele vagi ale cicatricelor. Cît de uluitor şi îngrozitor era acel om nemuritor cu chipul netede şi lucios, cocoşat, vorbăreţ şi plîngăreţ ca un bătrîn.

„Da, Lestat”, am spus încet. „Am venit să te văd.” I-am dat mîinile la o parte cu blîndeţe şi m-am dus spre copilul care plîngea acum îngrozitor, de spaimă şi de foame. De cum l-am luat în braţe şi am desfăcut puţin păturica, s-a mai liniştit după care l-am bătut uşor pe spate şi l-am legănat. Lestat îmi şoptea acum cuvinte pe jumătate articulate, pe care nu le pricepeam, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji şi tînărul vampir, pe al cărui chip se citea o expresie de dezgust, stătea lîngă geamul deschis, cu mîna pe ivăr, ca şi cum ar fi fost gata să fugă în orice clipă.

„Deci tu eşti Louis”, a spus el, fapt care a părut să amplifice starea de nelinişte a lui Lestat, acesta ştergîndu-şi repede lacrimile cu poalele halatului.

O muscă s-a oprit pe fruntea copilaşului şi, fără să vreau, am icnit cînd am prins-o între două degete şi apoi i-am dat drumul pe podea, moartă. Copilul nu mai plîngea, ci mă privea cu nişte ochi extraordinar de albaştri, de un albastru închis, chipul lui rotund lucind din cauza căldurii şi un zîmbet i-a apărut pe buze, un zîmbet care a devenit şi mai strălucitor, ca o flacără. Nu ucisesem niciodată o fiinţă atît de tînără şi nevinovată şi-mi dădeam seama de acest lucru acum, cînd ţineam copilul cu un ciudat sentiment de părere de rău, mai puternic chiar decît cel care mă cuprinsese pe Rue Royale. Legănîndu-l încet, am tras lîngă foc scaunul pe care stătuse tînărul vampir şi m-am aşezat.

„Nu încerca să vorbeşti… e în regulă”, i-am spus eu lui Lestat, care s-a prăbuşit recunoscător în fotoliul lui şi s-a întins să-mi mîngîie cu ambele mîini reverele hainei.

„Dar mă bucur atît de mult să te văd”, a îngăimat el printre lacrimi.” Am visat că o să vii… că o să vii…” a adăugat el, după care s-a strîmbat, ca şi cum ar fi simţit o durere nelămurită şi, din nou i s-au văzut urmele cicatricelor. Privea în gol cu mîna la ureche, de parcă n-ar fi vrut să audă un zgomot îngrozitor. „N-am…” a început el şi apoi a clătinat din cap, iar ochii i s-au înceţoşat cînd i-a mărit, chinuindu-se să-i focalizeze. „N-am vrut să-i las s-o facă, Louis… Adică, Santiago… ăla, ştii, nu mi-a spus ce aveau de gînd.”